Eun imbold duios ca, aplecîndu-te asupra rubedeniilor cărora le spunem generic „mătuşe“, să le prinzi portretul în cîteva trăsături lapidare. Întreprinderea aduce cu scoaterea din umbră a unor figuri care, în lipsa evocării, s-ar pierde în uitare. E ca o resuscitare graţie căreia spectrele prind viaţă, intrînd în pielea personajelor de carte.
Spre deosebire de limba latină, unde scrupulul lexical îngăduie ca sora tatălui (amita=mătuşa după tată) să poată fi deosebită de sora mamei (matertera=mătuşa după mamă), limba română e mai laxă, topind diferenţa sub cupola unui termen unic. E drept, prin părţile Moldovei nu o dată am auzit forma ironică de „mătuşoi“, vocabula desemnînd pe soţul mătuşii în cazul cînd insul e slab ca o zdreanţă, drept care îşi primeşte numele prin contaminare de la stăpîna casei. În secolul al XX-lea, numărul mătuşilor gravitînd în jurul unei persoane putea urca pînă dincolo de zece, un veritabil trib a cărui faună isca o atmosferă încinsă, mai ales în cursul reuniunilor sărbătoreşti.
În cartea Silviei Colfescu, Mătuşi fabuloase, mătuşile (Rodica, Sanda, Marie, Antoinette etc.) sunt în număr de nouă, fiecăreia autoarea întocmindu-i o fişă biografică pe cît de elocventă pe atît de amuzantă. Fiecare mătuşă e o „tanti” păstrînd nuanţa nobilă a franţuzescului „tante”, apelativ ceremonios, încărcat de etichetă sobră. E mult umor în paginile volumului, numai că umorul de aici e vehiculul unor poveşti eminamente triste, ale căror protagoniste sfîrşesc lamentabil. Cum toate eroinele şi-au petrecut tinereţea în deceniile interbelice, şi nu oriunde, ci în aerul protipendadei bucureştene, de la care au moştenit nu numai educaţia, dar mai cu seamă averea pe care bolşevicii avea să le-o confişte repede, toate vor trăi drama de a intra într-o lume pentru care nu fuseseră pregătite. Silite fiind să-şi adapteze gusturile la calapodul subculturii proletare, mătuşile vor prinde comunismul în cea de-a doua jumătate a vieţii lor, vîrstă cînd obiceiurile nu se mai schimbă, iar convingerile cu atît mai puţin. Urmarea e clasica coliziune dintre un etos consacrat, pe care noile vremuri îl consideră vetust, şi o modă impusă, pe care vechiul gust îl percepe drept grobiană. Din tensiunea acestei coliziuni se naşte farmecul unei cărţi care surprinde felul cum ruptura istorică se răsfrînge asupra destinului celor nouă femei. A spune despre ele că au fost victime inocente înseamnă să rosteşti o banalitate comodă. Nu inocenţa doamnelor cu pricina ne tulbură, ci senzaţia dureroasă că experienţa lor se înscrie în acel şir de evenimente care te îndreptăţesc să afirmi că viaţa nu are sens. Laitmotivul cărţii e răsturnarea aburdă de care are parte viaţa lor, absurditate pe care Silvia Colfescu nu o poate asimila decît întîmpinînd-o cu umor. De ce a trebuit fiecare să treacă prin ce a trecut, maturizîndu-se dureros sau îmbătrînind înainte de vreme?
Sunt trei trăsături care definesc la unison mătuşile Silviei Colfescu. Prima e că toate sînt veritabile supravieţuitoare. Chiar dacă îşi pierd averea, femeile reuşesc să se păstreze pe linia de plutire, înjghebîndu-şi un stil de viaţă cît mai apropiat de matriţa epocii dispărute. Nici moartea soţilor nu le clinteşte din tabieturile la care ţin cu sfinţenie. A doua trăsătură e că scăpătarea, în loc să le abrutizeze, le scoate din latenţă virtuţi pe care nu bănuiai că le au. Nu e vorba de muncile pe care ajung să le presteze, corvezi cel mai adesea umilitoare (vopsirea caloriferelor, cultivarea legumelor), ci arta cu care ştiu să le transfigureze aparenţa mizeră pînă la a le da un accent rafinat. Fibra aristocratului se simte chiar în săvîrşirea unor meserii anodine, de o serbezime lucie, de care fug pînă şi proletarii. A treia trăsătură, şi în asta stă reuşita cărţii, e cochetăria ireductibilă a protagonistelor.
Volumul este ilustrarea prin detalii concrete a condiţiei cochete, fiecare caz fiind un prilej de a studia esenţa acestei bizare virtuţi în care excelează sexul feminin. Mătuşilor Silviei Colfescu le poţi reproşa orice, dar nu că n-ar fi galante. Dimpotrivă, toate arată acea eleganţă curtenitoare trădînd ambiţia tenace de a plăcea anturajului. Cînd însă anturajul lipseşte, ambiţia nu scade defel, cochetei fiindu-i imperios necesar să-i placă de propria înfăţişare. Cînd nu are cine s-o admire, se admiră singură, în virtutea contemplării narcisice. Asta nu înseamnă că motivaţia primară a purtării culante n-ar fi dorinţa de a atrage bărbaţii, ci doar că, odată cizelată purtarea, ea se va întreţine singură în absenţa motivaţiei iniţiale. Reflexul se păstrează chiar dacă ţinta lui nu mai există, asemenea unei deprinderi exercitîndu-se în virtutea rutinei. Mătuşile sunt nişte răsfăţate inveterate, pătrunse de galanterie ca de un viciu nobil. Că sunt urîte pînă la hidoşenie sau planturoase pînă la monstruozitate, că au atins un prag de senectute cînd senilitatea le însoţeşte mereu, mătuşilor nu le pasă: cochetăria le-a devenit a doua natură, de aici afectaţia preţioasă cu care se mişcă în lume. „Era urîtă. Zău aşa, pur şi simplu urîtă. Pocită, ce mai. Înaltă şi costelivă. Avea un nas noduros, faţa îngustă ca o lamă de cuţit, obrajii scofîlciţi. ş...ţ Părul cenuşiu nu îmbunătăţea aspectul general, Nici perlele de la gît. Ei, cum putea femeia asta să cucerească imediat bărbaţii, femeile şi copiii care îi ieşeau în cale, e un fenomen inexplicabil pentru mine. Întotdeauna am considerat ca tante Sanda întruchipa desăvîrşit triumful spiritului asupra materiei.” (p. 7) Cînd o femeie urîtă, veşted de bătrînă, face furori, pîrghia spiritului ascultă de alte reguli decît banala veleitate de a fi pe placul bărbaţilor. Cînd ai farmec în lipsa nurilor, frumuseţea şi tinereţea pot fi lăsate deoparte, căci nu ele sunt fermentul esenţial al conduitei galante. Şi atunci unde e cheia?
Cheia cochetăriei stă în flerul de a preschimba un dezavantaj în privilegiu, un defect în calitate, o slăbiciune într-o prerogativă. De pildă, un fizic debil capătă graţia caldă a căprioarei neajutorate, urîţenia devine marca idiopatică a caracterului original, iar corpolenţa ajunge să fie semn de fermitate în opţiuni. Femeile apte de astfel de transfigurări sînt cochete din instinct, nu prin educaţie. La ele nici un cusur nu e pînă într-atît de compromiţător încît să le excludă din cîmpul atracţiei reciproce. Tocmai de aceea esenţa fiinţei cochete e înnăscută, nu dobîndită. Cochetăria e un privilegiu congenital, indiferent dacă sursa stă în animus (în care Jung vedea matriţa sexului masculin întipărită în inconştientul femeii) sau în cine ştie ce secvenţe cromozomiale. Femeile din Mătuşi fabuloase fac parte din această categorie.
Faţă de aplecarea atavică spre cochetărie, artificiile la care recurge o femeie spre a-şi spori atracţia sunt secundare: fardurile, garderoba, bijuteriile sau orice element de butaforie sunt doar jocul de aparenţe învăluind un miez ancestral: impulsul prin care sexul slab îşi converteşte handicapul în excelenţă. Pasivitatea devine docilitate serafică, limbuţia se preschimbă în elocvenţă doctă, obezitatea în prestanţă jovială. Iniţial cochetăria a fost replica plină de şarm la brutalitatea virilă, a fost politeţea tandră faţă de bădărănia masculină. Cu timpul ea a devenit eleganţă estetică în faţa epidemiei de prost-gust. Sau armă inefabilă de a închide gura ţoapelor. În toate cazurile, imboldul vine din miezul congenital. Cînd însă impulsul înnăscut lipseşte, nici o butaforie nu poate suplini instinctul simandicos. În Mătuşi fabuloase butaforia e copleşitoare: servicii de ceai, piese de mobilier, cohorte de pisici, bibelouri rarisime, vestimentaţie de epocă –, dar toate se adaugă miezului simandicos. Chiar insuportabile, acre sau zgripţuroaice, mătuşile au farmecul lor, partea lor de atracţie subtilă.
Ceea ce în ochii bărbatului stupefiat trece drept răsfăţ superficial, fandoseală ineptă, e de fapt idiosincrazia femeii la forţa brută. Idiosincrazia e habitusul ei, predispoziţiia ei adîncă, adică acea natură specifică prin care îşi dezvăluie impulsurile intime. Morala? Oroarea femeii faţă de violenţă dă naştere idiosincraziei cu virtuţi cochete. Graţie sau eleganţă, farmec sau viclenie, toate vin din arta de a ridica la rang nobil o carenţă constitutivă. Mătuşile Silviei Colfescu sunt ilustrarea fidelă a acestui adevăr.
