Noua comedie a fraţilor Coen, Citeşte şi arde, păstrează farmecul absurdist pe care jocul obscur al hazardului îl imprimă fiecărui personaj care asemeni unei bile de billiard loveşte o altă bilă şi tot aşa într-o reacţie în lanţ. Nu ajută la nimic să găseşti un primum movens al filmului, întregul mecanism determinist este ateleologic, întregul proces este alimentat cu un combustibil practic inepuizabil, prostia, care pentru a nu rămîne singură se însoţeşte cu cupiditatea. Osbourne (Ozy) Cox (John Malkovich) analist la C.I.A., retrogradat pe un post minor, demisionează ultimativ decis să-şi scrie sarcastic-resentimentar memoriile. Katie Cox (Tilda Swinton), soţia infidelă, care se pregăteşte în secret pentru un divorţ, sfătuită de avocat, copiază din computerul său o serie de date utile privitoare la conturile acestuia incluzînd din greşeală cîteva informaţii secrete. Acestea ajung la secretara avocatului şi sunt uitate la sala de fitness, de unde sunt recuperate de doi angajaţi, Chad Feldheimer (Brad Pitt) şi Linda Litzke (Francess McDormand), pe care prostia congenitală îi face să viseze la o lovitură norocoasă, adică şantaj şi recompensă. C.D.-ul litigios nu conţine decît nişte informaţii banale, cărora însă ignoranţa celor doi le conferă conţinut strategic. Infatigabilii Chad şi Linda au la dispoziţie un repertoriu clişeistic limitat, imbeciliada debutînd cu încercarea de a-l şantaja pe ex-analistul cu veleităţi literare continuînd cu livrarea informaţiilor cuprinse pe dischetă unor funcţionari de la Ambasada Rusiei. Lucrurile se complică cînd în joc este amestecat Harry Pfarrer (George Clooney), amantul soţiei lui Ozy Cox, fost agent secret, căsătorit, dar apelînd la o agenţie matrimonială pentru a-şi diversifica experienţele. Iubită în secret de Ted Treffon (Richard Jenkins), proprietarul sălii de fitness, bovarica Linda, visînd la un new look cu ajutorul chirurgiei plastice, căutînd un partener pe internet capabil de ironie şi plin de veselie, îl întîlneşte pe Harry care-şi joacă rolul favorit. Cînd lucrurile o iau razna fără un motiv anume şi unul cîte unul pionii încep să cadă pe tabla de şah nimeni şi nimic nu poate conferi un sens întregii istorii, iar la final, unul dintre cei importanţi în ierarhia C.I.A. (J.K.Simmons) conchide sec că nu există nicio morală a întregii afaceri. Dacă există vreun sens al întregii poveşti el nu trebuie căutat printre qui pro quo-urile "dramei", ci în ochiul care urmăreşte ironic întreaga desfăşurare de forţe pe marele ecran, ochiul unui Big Brother, pentru că fraţii Ceon îşi bat joc sistematic, fără menajamente de teoria conspiraţiei. Nimeni nu este de încredere, toată lumea spionează pe toată lumea, fiecare trădează pe fiecare nu în virtutea unei plan de dominaţie a lumii, a unei agende secrete, ci din prostie, cupiditate, mediocritate. Prostia pune în mişcare lumea, fiecare vine cu propria sa doză de imbecilitate, cu propria incoerenţă şi regizorii nu ezită să şarjeze pînă la grotesc acest fapt în cazul cuplului de idioţi patenţi, Chad şi Linda, care se hlizesc, se maimuţăresc, imaginează scenarii şi le duc la îndeplinire cu determinarea lipsită de complexe, voioasă chiar a tîmpitului autentic. Cei doi par programaţi să reproducă o serie de clişee din filmele de duzină, "Informaţia este putere", "Nu sunt decît un bun samaritean" etc., numai că diletantismul lor intră în jocul intricat, confuzionist al hazardului, amplificat în varii circumstanţe pentru a produce efecte neaşteptate. Cînd îl imagina pe soldatul Svejk, Jaroslav Hasek construia o armă redutabilă, personajul hlizit, cu o figură inocentă de un cretinism expresiv dădea peste cap întregul eşafodaj al maşinii de război imperiale austro-ungare aruncînd în deriziune militarismul fanfaron, absurdist. Într-un fel, fraţii Coen obţin un efect similar cu aceste două personaje, pe care şarja le detaşează din start de ceilalţi competitori întru tîmpenie. Ei pun la cale marea lovitură cu secretele de stat, învaţă să trăiască periculos, la maxim, nu ezită o clipă să se angajeze în operaţiuni riscante conduşi la sigur de ficţiunea lor. În comparaţie cu ei, toţi ceilalţi păstrează şansa unui exerciţiu de luciditate, însă cercetată mai îndeaproape, nebunia sau prostia lor ocupă doar un alt registru în marele nomenclator. În Fargo (1996), al lui Joel Coen, tot un cuplu de idioţi ţinea capul de afiş, un fel de Pat şi Patachon, cu Carl Showalter, pirpiriu-colericul răufăcător interpretat de Steve Buscemi şi Gaer Grimsrud, corpolent-tăcutul infractor jucat de Peter Stormare. Idioţii dau tonul, însă ei au nevoie de concursul tuturor celorlalţi pentru ca întregul proces să ia amploare. Rechizitoriul acestei "ligi a idioţilor" îl realizează Ozy Cox cînd îl surprinde pe naivul Ted Treffon în casa sa, însă discursul său nu are nimic catartic, dimpotrivă, fostul analist C.I.A. este prins la rîndul său în plasa de sperjur şi nebunie. Efectul de film noir este colateral, şi comedia este doar o parte a experienţei pe care o intenţionează fraţii Coen, după No Country for Old Men (2007), unde întruchiparea iraţionalului şi a forţei implacabile a hazardului era un ucigaş cu sînge rece, Anton Chigurh. Lumea şi aici pare zguduită din ţîţîni nu pentru că o loveşte un cataclism sau un virus mortal, ci pentru că în absenţa bunului-simţ, a unei autentice generozităţi ea se prăbuşeşte de la sine sub greutatea propriei sale ignominii, a propriei sale suficienţe, a propriei sale ignoranţe. Toate personajele în acest film fac prost legăturile, tot felul de scurtcircuite fac posibile derapajul şi coliziunea mortală a celor care intră în joc cu sentimentul că au totul sub control. Scenariile conspiraţioniste şi un fel de paranoia generalizată fac aluzie poate şi la valul de suspiciune care a cuprins America după 11 septembrie, dar şi la inflaţia de scenarii de criză şi atacuri venite din partea inamicului infiltrat în interior care configurează mitul cetăţii asediate. Chiar şi cei de la C.I.A. a căror imagine de funcţionari depăşiţi de servituţi oţioase este departe de mitologia consacrată şi care monitorizează întreaga afacere intervenind sanitar pentru a şterge urmele sunt copleşiţi de nonsensul la care asistă. Regizorii scontează pe o anumită lentoare a dialogului dintre doi membri marcanţi ai renumitei agenţii, care asemeni lui Estragon şi Vladimir îl aşteaptă pe Godot, adică un înţeles superior al poveştii. Însă Godot se lasă aşteptat.