Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
IDENTITATE ŞI VIOLENŢĂ de Laura Pavel


Amara întrebare cioraniană "Cum poţi fi român?" este, se ştie, o parafrază după faimoasa interogaţie retorică a lui Montesquieu - "Cum se poate să fii persan?". Descifrând resorturile adânci ale disperării cioraniene, iscată şi de relaţia conflictuală între identitatea personală şi identitatea etnică, Matei Călinescu atrăgea cândva atenţia că, la vremea sa, Montesquieu nu luase în considerare cazul în care un persan s-ar întreba el însuşi pe sine, autoflagelant, cum poate fi nimic mai mult decât ceea ce este. Recentul eseu masiv al Ruxandrei Cesereanu, Imaginarul violent al românilor (Bucureşti, Humanitas, 2003), repune, în termenii unui incitant excurs imagologic, mult disputata chestiune a identităţii comunitare. Ea e abordată acum, o dată în plus, la modul provocator-polemic, adică întrucâtva în descendenţa întrebării cioraniene despre cum se poate să fii român. Perspectiva imagologică a Ruxandrei Cesereanu ar putea fi situată, cred, în linia eseisticii antipatriotarde a lui Cioran (cel din Schimbarea la faţă a României), a lui Ionesco (mă gândesc în special la o declaraţie ionesciană, autopedepsitoare parcă, din perioada sa românească: "Dacă eram francez, eram poate genial"), ori I. D. Sîrbu ("am seri când mi-e ruşine că sunt român, îmi vine să-mi dau demisia din etnie", scria acesta, în ale sale Scrisori către bunul Dumnezeu), şi, mai nou, H.-R. Patapievici, Cristian Bădiliţă şi Radu Pavel Gheo. "Eseul de faţă propune, prin selecţie " afirmă Ruxandra Cesereanu în Introducere ", o scanare a mentalului românesc la nivelul imaginarului lingvistic violent". În ciuda subiectului tare (în sensul publicisticii de senzaţie), declaraţia de intenţii a Ruxandrei Cesereanu pare ingenuă, autoarea asumându-şi, pe cât posibil, o anume obiectivitate a perspectivei de interpretare asupra definiţiilor emoţional-resentimentare ale românismului. Însăşi selecţia operată de astă dată asupra materialului publicistic şi, pe alocuri, literar, respectiv opţiunea deliberată pentru a ilustra imaginarul "românilor" exclusiv prin dimensiunea sa violentă, este doar în aparenţă o metodă de cercetare care presupune neutralitatea ştiinţifică. Dimpotrivă, această focalizare asupra violenţei proiecţiilor imaginare, tradusă în plan lingvistic, constituie încă din primele pagini ale cărţii o premisă accentuat polemică. La fel şi supoziţia că ea le-ar fi specifică "românilor" (de remarcat ostentativa opţiune pentru plural, generaizatoare), mai degrabă decât le e mioritismul, ospitalitatea, neagresiunea şi toleranţa creştină (cea din urmă, susţinută seducător de N. Steinhardt, în surprinzătorul eseu Secretul "Scrisorii pierdute"). Săgeţile polemice ale argumentaţiei par a fi îndreptate înspre orice construct mitizant preexistent în legătură cu "românii", fie că e vorba, să spunem, despre noicianul "sentiment românesc al fiinţei", fie de teza lui Mircea Vulcănescu, din Dimensiunea românească a existenţei, după care românul "nu e deci negativist, ci limitator", el având "un echilibru şi o măsură în gest, care (") nu sunt lipsite de nobleţă".

Cele nouă registre ale imaginarului lingvistic violent, pe care Ruxandra Cesereanu le consideră simptomatice pentru mentalul românesc (cel subuman, cel igienizant, cel infracţional, apoi cel de tip bestiariu, dar şi registrul religios, cu subdiviziunile sale: punitiv, desacralizant şi satanizator, registrul putridului şi al excremenţialului, cel sexual şi libidinos, cel funebru şi, în fine, cel xenofob şi rasist), sunt depistate şi analizate în articolele de "doctrină şi emoţionalitate legionară" din câteva reviste de extremă dreaptă din perioada interbelică (Axa, Buna Vestire, Cuvântul, Porunca Vremii, Sfarmă-piatră, Vestitorii) şi de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, apoi în "maşinăria falică" a Scânteii comuniste din anii 1944-1950, în ziarele postcomuniste Adevărul, Azi şi Dimineaţa (aşa cum se prezentau ele în "falsul an de graţie" 1990), în "cloaca maximă" de la România Mare, ca şi în incendiara zeflemea cu substrat etic de la Academia Caţavencu şi de la "ruda" sa, Plai cu boi. În mai mare măsură chiar decât mostrele de limbaj violent xenofob de la România mare, angoasante i se par Ruxandrei Cesereanu scrisorile de ameninţare adresate unei personalităţi a elitei culturale româneşti precum Ana Blandiana, ca şi odiseea "amară" a mineriadelor, redată cu acurateţe prin intermediul invocării unor publicaţii cu un indiscutabil impact la public (Adevărul, Dimineaţa, România liberă, Azi, 22). În fapt, acestea confirmă fratricidul simbolic comis de "români" asupra "românilor". Discutabilă rămâne însă, în demonstraţia Ruxandrei Cesereanu, descoperirea ori, mai corect spus, "inventarea" " dacă tot ne aflăm în planul relativizant al constructelor imaginare " unei ascendenţe celebre a acestor texte preponderent violente (ori chiar a actelor de violenţă în toată regula, în cazul mineriadelor), ascendenţă care ar fi de găsit nici mai mult nici mai puţin decât în naţionalismul "furibund" al publicistii eminesciene de la Timpul, în "mofturile" caragialiene sau în pamfletele argheziene.

Departe de a fi analizat şi denunţat ca mit cultural, Eminescu e din nou remitologizat, tocmai prin parţialitatea privirii aruncate asupră-i, prin radiografierea decontextualizată a publicisticii lui de la Timpul. Ruxandra Cesereanu pare a avea nevoie să recurgă la Eminescu, Caragiale şi Arghezi ca la supreme argumente privind violenţa imaginarului românilor, doar că îi abordează nu în dimensiunea lor profundă de scriitori canonici, ci ca mituri mediatice, ca figuri fatalmente reificate, verificând astfel, fără voie, viabilitatea fenomenului de mitologizare, aşa cum îl înţelegea, de pildă, Roland Barthes. Aşa încât, la o întrebare subînţeleasă pe care i-ar adresa-o presupusul cititor al cărţii sale (una de genul "De ce e invocat aici şi Caragiale?"), Ruxandra Cesereanu va răspunde: "Caragiale, pentru că Ťmofturileť sale au devenit emblematice pentru oricine invocă balcanismul, bizantinismul şi miticismul românesc; cine consideră că o stare de fapt sau o situaţie este ridicolă şi grotescă în România foloseşte astăzi termenul Ťcaragialismť sau Ťca-n Caragialeť". Prin urmare, ceea ce contează pentru a servi teza principală a eseului este nu poetica " în fond, mai curând mucalită, decât violentă " a lui Caragiale, ci efectul de receptare de tipul "ca-n Caragiale", aşa cum e acesta prizat în chip superficial şi vulgarizator de un public cel mai adesea neavizat. Sau "efectul" (ori clişeul cultural) Eminescu, telescopat şi speculat peste timp, printr-o mitologizare de astă dată cu sens negativ: "Percepţia acestei mânii de profet naţionalist, pe care o simpatiza, de altfel, l-a făcut pe Mircea Eliade să considere că, în secolul XX, Eminescu ar fi fost un adept al extremei drepte româneşti, iar pe Ioan Petru Culianu să-l catalogheze pe Eminescu, naţionalistul patetic, un virtual Corneliu Zelea Codreanu".

Radiografiind proiecţiile imaginare violente care par venite să umple "sublima" gaură rămasă în locul stemei de pe steagul românesc postcomunist (aşa cum e aceasta comentată emblematic de către Slavoj Zizek), Ruxandra Cesereanu se supune unei autoflagelări intelectuale a cărei miză e, primordial, una etică. Reperul în ordine morală îl constituie fenomenul Piaţa Universităţii. El e considerat "momentul cel mai viu şi mai integru al postcomunismului românesc" şi e contrapus mineriadelor. Eseul Ruxandrei Cesereanu poate fi astfel înţeles "şi ca un omagiu adus ŤGolanieiť, adică spiritului liber". Dar miza cărţii este etică, spuneam, nu atât prin faptul de a "omagia", cât prin acela de a denunţa şi a expia. Simptomatic, imaginarul scriitoarei Ruxandra Cesereanu e la rândul lui violent, în chip programatic şi ostentativ. O arată selecţia metaforelor obsedante, vizibile în chiar titlurile altor cărţi ale sale (Oceanul schizoidian, Călătorie spre centru infernului", Deliruri şi delire", Panopticum. Tortura politică în secolul XX), dar şi frecventele fraze de tipul punerii în abis. Iată, în volumul Veneţia cu vene violete, una dintre acestea, în care Ruxandra Cesereanu îşi arogă dreptul de a fantasma întru violenţă, dezvăluindu-şi astfel un mit personal, şi anume cel al imaginarului " cum altfel decât " violent: "Veneţia este pentru mine nu oraşul unuia dintre evanghelişti, ci o duhoare arhetipală, Atlantida răsturnată şi întoarsă pe dos, cu măruntaiele în afară. Simt şi acum mireasma de scârnă acvatică şi de corabie găunoasă, devorată de şobolani mustăcioşi". Prin urmare, moto-ul prin care scriitorul îşi poate "promova" poetica excentrică ar fi "Violentez, deci exist". Concrescută "violentei" identităţi etnice, iar nu distanţată afectiv de aceasta, identitatea hibridă, real-imaginară, a autorului ce aparţine spaţiului comunitar se poate aşadar defini, etic, doar prin autoflagelare lingvistică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara