E titlul unei schiţe de Caragiale, şi mai mult decât atât. Miezul nesigur al unei lumi nesigure. O lume de momente şi de schiţe, care nu sunt mai nimic, şi pot deveni orice. Identitatea, atunci, e firesc să le fie o problemă.
Câteva qui-pro-quo-uri sunt limpezi (sic!). În CFR, un posibil amant se descoperă a fi fratele doamnei pe care o însoţeşte, la ceas de seară. Aşijderea, în Poveste de contrabandă, tovarăşul de compartiment al contrabandistei de dantele îşi schimbă partea baricadei, lăsându-ne, până la urmă, uşor nedumeriţi. Este negustor cinstit (adică hoţ neprins) sau omul statului? Acelaşi joc în Accelerat no. 17, unde nu înţelegem lămurit dacă domnul amabil l-a ademenit şi altă dată pe negustorul de provincie, sau plăteşte păcatele altuia. Oricum, în toate cazurile, cineva râde la urmă. Pe drept, sau pe nedrept.
Alteori, aparenţele rămân netulburate, ca-n Luna de miere. Dincolo de disperarea de-o secundă pe care o trăiesc cucoanele imprudente, musafirul nepoftit în vagonul cu codoşlâcuri nu le strică alibiul. La urma urmei, cui i-ar folosi?
Probabil că încurcăturile cele mai celebre, ţinând de apele-ape ale caracterului – dacă se poate spune aşa – moftangiilor sunt cele din Amici şi din Infamie... Decorul diferă, este de berărie fără ştaif, unde oricând se poate întâmpla un accident. Cineva sau ceva se amestecă şi identitatea, cam precar construită, a unei atitudini sau a unui gest, se arată a fi cu totul altceva. Îi putem alipi aici, la amicii care nu fac ceea ce promit (dimpotrivă!), şi pe amicii care nu sunt ceea ce spun. Amicul X sau Aşa să mor! sunt fiziologii ale pretenţiei. Ridicole, bineînţeles.
Identitatea care se limpezeşte, cu consecinţe uneori comice, alteori dramatice – În vreme de război, bunăoară, preia acelaşi procedeu – face pereche cu identitatea care se deşiră. Cine mai este nenea Anghelache, după ce şi-a părăsit soclul de funcţionar fără prihană? Nimeni. Amicii nu caută, din berărie în berărie, o persoană pe care să o prevină, ci o identitate pe care să o recupereze. Doar că ea nu mai este de regăsit. Un singur pas în lături anulează momentul şi compromite schiţa. La fel, cine mai este domnul Lefter, după ce s-a dezangajat de pe un drum pe carel credea câştigător? Tot nimeni, de aceea naratorul nu mai vrea să ştie nimic de el, iar falsul epilog îl lasă, mai bătrân cu nişte ani, în momentul în care l-a lăsat şi finalul. Al unei schimbări de macaz care lui nu-i este la îndemână.
Aparenta versatilitate a tipurilor din Momente şi schiţe e înşelătoare. Ei sunt nu doar identici, ci şi încremeniţi în proiect. Nu au alternative, sau nu le văd, şi-atunci nu au cum să se schimbe, altfel decât din vorbe. Şi nu pentru multă vreme. O spectaculoasă întrupare din cuvinte e cea a lui Costică Panaite, din Cam târziu.... Inutilă, însă, fiindcă scopul vizitei lui la Bucureşti nu mai poate fi atins, aşa că rămâne cu zăbava. Atotstăpânitoare într-o lume care pe cât se pripeşte, pe-atât tărăgănează.
Identitatea, în schiţe, nu este numai a insului. Nu caută Leonida Condeescu un simbol pentru Mizil? Grandomania îşi dă mâna cu nevoia de-a se defini prin ceva. Stringentă, în lumea lui Caragiale, şi arareori satisfăcută. De aici, şi frecvenţa identităţilor false, supralicitate, sau într-o rână, căutând permanent să se proptească. De un post, de un protector, de un câştig la loterie. E o problemă care nu ne e străină, ci din ce în ce mai familiară. Discuţia despre cât din identităţile volante ale Momente-lor şi schiţe-lor se regăsesc în lumea adevărată (oare?) de ieri şi de azi e veche şi aprinsă. De dragul punctelor de suspensie care completează şi subminează identitatea de care am vorbit, prefer să o amân.
