Angela Martin, hispanistă prin formaţie,s-a remarcat prin numeroase traduceri din sud-americani (Manuel Scorza, Eduardo Mendoza, Ernesto Sabato, Juan Valera), prin traduceri şi prin studii consacrate acestora. Dar şi eseiştii francezi au preocupat- o, cei cu mare răsunet în epoca postbelică: Dénis de Rougemont, Georges Poulet, Jean Starobinski, Jean Rousset. Îi vom întâlni, pe cei amintiţi şi pe alţii, în cartea de faţă, Ascensiuni interioare (Editura Şcoala Ardeleană). Sunt pentru autoare modele, ei şi alţii, constituind ceea ce ni se spune în introducere că ar fi „conştiinţa comună a apartenenţei la o cultură”. Cartea Angelei Martin grupează în prima secţiune interviuri cu importante personaje actuale (nu doar scriitori şi nu doar români), iar în a doua câteva portrete. Voi spune de la început: cartea Angelei Martin este dintre acelea care se citesc pe nerăsuflate, mereu atrăgătoare prin ceea ce-şi spun convorbitorii, fie că le împărtăşeşti părerile, fie că nu. În prima secţiune sunt grupate interviuri, în a doua portrete executate de autoare ale unora dintre aceia care, în prima parte, i-au fost interlocutori. Dar să vedem mai de aproape. Fiecare interviu este precedat de o prezentare a celui căruia i se va da cuvântul, prezentare succintă conţinând date-reper ale biografiei, enumerări de opere, referiri concise la evenimente istorice ori de alt ordin cărora în interviu li se va da extensie. Aceasta dacă au avut un anume rol în viaţa celui convocat să vorbească. În interviul cu Vintilă Horia desigur că va veni vorba despre scandalul iscat de acordarea Premiului Goncourt, în 1960, şi cel în cauză va da amănunte despre ce şi cum a fost. Până la urmă, ni se spune, urmările pentru el nu au fost rele, măcar într-un sens. L-au transformat „dintr-un exilat anticomunist anonim într-un anticomunist ilustru”. Apar în discursul lui Vintilă Horia şi susţineri discutabile, dacă nu de-a dreptul contrariante, cum e aceea că Nichifor Crainic „era foarte antigerman”. Se ştie doar prea bine că directorul „Gândirii” fusese profascist, admirator al lui Mussolini şi Hitler. Interesant este că în 2005 Starobinski considera că încă trăiam „în consecinţele” Primului Război Mondial, raportându-se la acceptarea de către state a „principiului naţional”, şi în prezent în vigoare. Globalizarea, oricum, este o aspiraţie pe care Starobinski o priveşte sceptic, cu tot impulsul dat în această direcţie de revoluţia tehnologiilor. Multe poziţii, multe „teze” sunt de reţinut din variatele intervenţii. Istoricul Florin Constantiniu dezvoltă o viziune opusă triumfalismului cultivat de comuniş ti, respingând atât „comunismul internaţionalist” preconizat de tandemul Leonte Răutu – Mihail Roller, cât şi „comunismul naţional” al altui tandem: Mircea Muşat - Ion Ardeleanu. „Istoria recentă” ar fi, după Florin Constantiniu, un necesar obiect de cercetare. Este consonantă poziţia lui Florin Constantiniu, poate în chip neaşteptat, cu aceea a Principesei Margareta a României care declară : „Nu cred că există vreo ţară perfectă.Noţiunea de patriotism a fost distorsionată în perioada comunismului”. Problema originii evreieşti şi a emigră rii este adusă în discuţie de Jean Askenasy, medic din Cluj emigrat în Israel încă din 1972, inezitant în a declara, după atâţia ani, că „a pleca să te stabileşti dintr- o ţară în alta este un act traumatizant pentru orice om”. Traumele survin, desigur, şi din pricina întâlnirii obligate cu altă limbă, cu alte limbi, care îmbogăţ esc cunoaşterea lumii, fără doar şi poate, dar creează şi complexe, dificultăţi de adaptare. Profesorul olandez Jaap Lintvelt se referă şi la ceea ce reprezintă, pentru cultura lumii, în prezent, mondializarea limbii engleze, un avantaj al posibilităţii de a comunica cu toată lumea, dar o dezavantajare a altor culturi decât cea engleză (anglofonă). Există riscul, spune profesorul olandez, „ca bogatele culturi romanice să fie mai puţin vizibile în lumea noastră”. În ce priveşte literatura, poezia, lucrurile sunt încă mai clare. Serge Fauchereau a învăţat româneşte pentru a-i citi pe Tzara şi pe Blaga. Convorbirea cu Augustin Buzura atinge câteva mari teme printre care şi aceea a căderii comunismului. Prozatorul nu a crezut că o va prinde, a avut fericirea de a o trăi, dar şi nefericirea de a fi fost martorul nenumăratelor deziluzii. Au urmat, cum se ştie, neînţelegerile de după cădere dintre cei care fuseseră înainte pe aceeaşi baricadă, „condamnarea vehementă a apoliticilor” (Marin Sorescu, Valeriu Cristea „au fost pur şi simplu linşaţi”), acţiunile destructurante ale deghizatei Securităţi şi toate celelalte. De mare interes este referirea prozatorului la relaţia cu personajele sale, echivalentă cu aceea pe care o are cu oamenii din viaţa reală: „Oricum, relaţiile mele cu personajele sunt asemenea acelora pe care le am cu oamenii vii. Le iubesc, le detest, îmi scapă, le urmăresc, îmi sunt prietene dar mă şi duşmănesc”. Tranşantă până la inflexibilitate, ar putea spune unii, este poziţia adoptată de Eugen Simion faţă de cultura naţională, un concept care trebuie apărat, păzit în integralitatea lui. „Nici o diferenţă de opinie, afirmă criticul, nu justifică negarea culturii naţionale”. Polemica primeş te o adresă explicită atunci când sunt aduse în discuţie speculaţiile lui Lucian Boia care „tot demistificând istoria şi cultura noastră, nu face de multe ori decât să mitizeze demistificarea”. Istoricul Dan Berindei aduce mărturia unui român care a trăit „sub trei regi şi doi dictatori roşii”. Doar doi să fi fost aceştia din urmă? Nu au fost mai mulţi? Pentru doctorul Irinel Popescu, România actuală este „victima unui tratament politic greşit”, iar pentru Ioan-Aurel Pop o ţară în care „ne mişcăm orbi, conduşi de orbi”. Alexandru Zub, fost deţinut politic între 1956 şi 1964, vede şi răul şi binele din istoria românească, prăbuşiri şi reînălţări alternative, trimiţând la simbolistica pe care ne-o poate sugera, în această privinţă, coloana lui Brâncuşi. Pentru dr. Dorin Sarafoleanu medicul de azi este supus „dictaturii tehnice”, trăitori cum suntem în „societatea de consum”, adică în plină criză a umanismului. A doua secţiune a cărţii este dedicată portretelor, cum spuneam, cu trimiteri la amănunte de comportament şi de atmosferă care umanizează, odată mai mult, personajele, aceşti mari oameni ai scrisului sau ai altor profesii. Jean Starobinski este vizitat în apartamentul său parizian din rue Condolle nr.12 , cu descrierea bibliotecii imense şi a „haosului” din camera de lucru, cu munţii de cărţi dintre care unele sunt „de răsfoit”, altele „de citit”, iar altele „de recitit”. Sau Jean Rousset, la Geneva, „îmbrăcat corect, stil-clasic, sport-elegant”, adoratorul pisicii „tolănite pe pervazul ferestrei la soare”. Şi în fine spicuiri din portretul lui Mircea Iorgulescu, readucându-ni-l în faţa ochilor pe acest confrate cu destin dramatic şi nedrept. „Era un mare cititor, un fin degustător de artă. Avea o nemaipomenită agilitate de a plonja în trecut şi de a se întoarce de acolo împrospă tat şi inspirat. Curios peste fire, fremă ta, scormonea, aspira – se precipita să afle, să ştie, îl interesa totul, orice fapt de cultură, viu sau conservat. Asimilările şi arderile îi ţineau în echilibru un metabolism sănătos de istoric literar. Avea însă instinct de jurnalist, febricita adulmecând ştirea, toca şi devora cu lăcomie evenimentul (...) Detesta din răsputeri penibilul, urma cu luciditate o terapie a autoironiei pentru a-şi asigura optimismul necesar. Autoironia a fost şi funia de care, bolnav fiind, se agăţase în ultimii ani, între două tratamente, pentru a reveni „ la suprafaţă din adâncimile chimice”. Toate textele Angelei Martin de care am vorbit până acum, strânse în carte, au apărut mai întâi în revista „Cultura”, număr de număr timp de un deceniu, în revista azi dispărută. Dispariţie regretată mult de Angela Martin, ca şi de mine. P.S. Aflu acum că publicaţia de care am vorbit îşi reia apariţia, dar nu pe hârtie. Tot este bine.