După mult timp, după mai bine de trei decenii, l-am reaudiat săptămânile trecute pe Iancsi Körössy, iarăşi, în direct, la Ateneul Român, de asemenea în Aula Uniunii Compozitorilor, la Palatul Cantacuzino.
Iancsi a răspuns apelului colegilor săi, a cântat iarăşi pentru publicul bucureştean în prezenţa colegilor, a mai tinerilor săi colegi - mă refer în primul rând la minunatul saxofonist Nicolae Simion, stabilit actualmente în Austria, cel care, iată, l-a ademenit în direcţia noastră, l-a ademenit pe Iancsi la Bucureşti.
O ştim, s-a autoexilat la sfârşitul anilor '60 în inima jazz-ului, în Statele Unite; trecând prin Germania, prin avatarurile complicate ale celui ce caută, ale celui ce se caută pe sine însuşi, Iancsi produce o importantă imprimare discografică LP, "Identification", imprimare ce atrage atenţia cercurilor profesioniste; s-a stabilit ulterior în Atlanta cu sprijinul celebrului publicist american al jazz-ului, cel care a fost Willis Conover.
Pentru noi cei ce nu am avut prilejul de a-l fi audiat în ultima vreme, în ultimele decenii, pe Körössy, recentele întâlniri petrecute aici, la Bucureşti, par să fi produs o veritabilă întoarcere în timp. Căci timpul pare a nu fi trecut peste alura artistică, peste alura profesională a acestui mare muzician al jazzului.
În urmă cu peste trei decenii, în mijlocul anilor '60, Körössy iniţia o muncă de pionierat în ce priveşte informarea tinerilor muzicieni, a tinerilor intelectuali, în ce priveşte iniţierea noastră în marea lume a jazzului. O făcea cu răbdare, cu cuviinţă, cu conştiinţa aşezării unei importante fapte de cultură. Cântul său era clar, dispunea de limpiditatea unei gândiri muzicale atent rostuite, o gândire inspirată de o viziune poetică pe care te lăsa să o intuieşti, pe care te invita să o cauţi, să o găseşti.
Iancsi Körössy a fost un mare autodidact; s-a invăţat pe sine şi ne-a învăţat şi pe noi să cunoaştem, să iubim lumea cea mare a jazz-ului. A făcut-o cu pasiune, cu înţelepciune, cu clarviziunea celui care ţinteşte departe, cu clarviziunea constructorului care rostuieşte temeiuri dintre cele mai importante. Iancsi a dat consistenţă, a dat identitate lumii jazzului bucureştean începând cu anii '60. A descoperit şi a format, a lansat talente tinere, a creat o emulaţie a acestora, a descoperit-o şi a lansat-o pe Aura Urziceanu, a orientat gustul unui public avid de a cunoaşte şi altceva decât directivele culturnicilor ideologiei totalitare. Jazz-ul constituia pentru el o veritabilă insulă a libertăţii; prin jazz, Iancsi ne invita să fim, să ne simţim liberi.
Serile prelungite de la "Mon jardin", pitorescul restaurant-terasă de pe Calea Dorobanţilor, locul preferat al boemei bucureştene a anilor '60, era locul preferat al iubitorilor muzicii de caffé concert, era locul în care am deprins gustul muzicii de divertisment aflate la hotarul acesteia cu marea artă a jazz-ului; aici am putut cunoaşte ultimele tendinţe ale jazz-ului occidental, aici am fost părtaşi ai primelor tendinţe privind constituirea unei identităţi în cadrul acestei arte, la noi. Căci Iancsi Körössy a fost primul cel care, în cadrul improvizaţiei jazzistice, a introdus elemente ritmico-melodice preluate din folclorul nostru; ethno-jazzul a debutat la noi cu Körössy, la mijlocul anilor '60, în emisiunile de radio, cele de la tv, prin intermediul primelor imprimări discografice realizate în domeniul genului, la noi. Fiecare apariţie a sa în spectacole, în concerte, hrănea atmosfera de deschidere artistică, de deschidere intelectuală... perioadă care, ne aducem aminte, a durat mai puţin de un deceniu, până în debutul anilor '70.
Körössy a fost un pianist de mare forţă, un artist de impecabilă realizare a formei performanţei muzicale, un artist de impresionantă acurateţe în formularea discursului variaţional improvizatoric; rafinamentul armonic defineşte şi astăzi o veritabilă osmoză cu simţul timbral, ambele susţinute de vigoarea ritmică privind atacul pianistic al claviaturii.
Săptămânile trecute, Iancsi Körössy a urcat pentru prima oară pe scena de concert de la Ateneul Român; a făcut-o în compania mai tânărului său coleg minunatul saxofonist Nicolae Simion. Împreună au înnodat spiritul unei cordiale conversaţii muzicale camerale.
La cei şaptezeci şi cinci de ani, Körössy defineşte în continuare spiritul cel viu, neofilit de convenţii, de vârste, al jazz-ului... ne-au povestit împreună despre Enescu şi despre Bartok, despre Telonius Monck, despre George Gershwin şi Duke Ellington, despre Richard Orshanitzky, acest muzician de geniu al pianului, al jazz-ului, de la noi, muzician de a cărui despărţire, iată, după decenii, nu reuşim a ne consola.
Ne consolează cu o undă de nostalgie Körössy însuşi cel care, la capătul unui impresionant excurs pianistic, a mărturisit cu modestie, mulţumind publicului: "am încercat... trebuie să mai studiez". Căci Körössy defineşte în continuare spiritul cel liber al unei comunicări coerente şi deschise, iar aceasta în zone stilistice dintre cele mai diferite, de la jazz-ul tradiţional şi până la free-jazz în care, iată, spre mirarea noastră tematica enesciană ajunge să hrănească evoluţia improvizatorică.
Ca si în alte timpuri, Körössy nu încetează a ne surprinde în continuare.
Să-i dorim să aibă parte de ani mulţi şi buni în compania jazz-ului.
