Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Şi totuşi... de Ioana Pârvulescu


Duminica trecută, constatînd că iar am uitat să cumpăr pîine, am coborît pînă la magazinul din apropiere. Era o vreme splendidă, neobişnuită pentru luna ianuarie. Ca mulţi dintre semenii mei, am şi eu, probabil, în trup, o mulţime de celule cu amintiri vegetale, care mă fac să “rîd la soare” şi să fiu veselă o dată cu “vremea cea bună”. De data aceasta, totuşi, meteosensibilitatea mea nu funcţiona. Am intrat în magazin cu un soi de nelinişte pe care n-am stat s-o analizez, am cumpărat pîine, am ieşit din magazin cu un aer posac, deşi nu mă certasem cu nimeni şi a trebuit să constat evidenţa: eram de-a dreptul supărată, rău supărată. M-am oprit brusc în mijlocul drumului, ca Socrate cînd trebuia să se gîndească la adevărurile lumii şi m-am întrebat ce se întîmplă. N-a trebuit să stau locului o zi întreagă, ca filozoful, ca să rezolv problema, căci mi-am dat seama imediat de ce mă purtam ca un om profund ofensat. Fiindcă în cele două săptămîni de cînd începuse anul, era a doua oară că mi se furase preşul din faţa uşii. Într-adevăr, la ieşire am constatat lipsa celui de-al doilea preş, dar sentimentul de rău s-a cristalizat abia apoi.

Primul, cel de iută, era chiar frumos, avea un mic model, mă legasem de el, iar el părea legat de uşa mea, doar că atunci cînd m-am întors din vacanţă, am văzut că s-a dezlegat de mine o dată cu anul vechi. Şi al doilea, în toată modestia lui bleumarin, avea deja o poveste personală. Am urcat pe scări, privind atent, ca un om care şi-a pierdut un lucru de preţ, un lănţişor, cheia sau actele şi speră să le găsească. Am studiat, pentru prima dată, intrările la celelalte apartamente din bloc. Jumătate n-aveau în faţă nici un fel de preş, mi-au amintit de roţile de automobil fără apărătoare, jumătate erau împodobite cu un soi de cîrpe jegoase, una mai neplăcută la vedere decît alta. La ce bun să te ştergi pe ceva mai murdar decît pantofii? Mi-au venit în cap cîteva soluţii ca să rezolv această problemă socială de care mă izbeam deja în 2004. Prima, cum se şi cuvine, literară, era să lipesc pe uşă, jos, blestemele lui Arghezi pentru cel care ar mai atenta la preşul meu. Celelalte: să leg viitorul preş cu un lanţ pe care să-l introduc în hol; să-i pun o alarmă, ca la maşinile scumpe; să-l lipesc cu Super-Glue; să scriu pe dos Hoţule! Ia mîna de pe mine! să renunţ la preş cu totul sau să mă mut la casă. Din motive foarte diferite, nici una dintre soluţii nu mi s-a părut inspirată. Înclin în continuare, totuşi, pentru cea argheziană.

Cu toate acestea, Arghezi însuşi m-a contrariat cu pedagogia lui inedită, cînd i-am citit, nu în copilărie, ci recent, una dintre poveştile din Cartea cu jucării, puţin cunoscuta Ştii româneşte?, bazată pe un episod autobiografic petrecut în tinereţea elveţiană a autorului. Admirabil scrisă, fabula are o morală cam îndoielnică, doar dacă n-o socotim cumva o imensă autoironie, o luare în rîs subtilă a mentalităţii noastre legate de bunul sau de banul altuia. Ca-n basme de frumoasă, ţara Elveţiei este descrisă de “tătuţu” în aşa fel încît copiii să înţeleagă bine că e vorba de un mic paradis. Or, toţi copiii, cam ca ţiganii lui Budai-Deleanu, socotesc paradis numai ce e de mîncare sau de jucărie. Aşa că tătuţu spune că Elveţia e făcută “din smalţuri albastre de ape şi smalţuri albe de zăpadă”, că “poalele munţilor, întinse din pisc în pisc, ca nişte năvoade la uscat, leagănă în văile lor firimituri de sate şi cîrduri de biserici” şi că munţii, “printre dîrele de păşune şi verdeaţă, par frămîntaţi din miez de pîine de secară”. Toată Elveţia, află copiii, “e ca o ladă cu jucării făcută de Dumnezeu într-o zi cînd aducîndu-şi aminte de copilăria lui, a voit să glumească şi să rîdă. Coastele păşunilor sînt cutreierate de vaci mici gălbui şi cărămizii, cu cîte o stropitură vînătă prin petele roşcovane şi albe, iar de grumazul vacilor, care dau lapte şi ciocolată, atîrnă clopote, sunătoare ca muzicile şi ca la liturghie. Aşa că văile cîntă din fund şi pînă-n creştetele cele mai înalte...” şi aşa mai departe. În acest paradis tătuţul român se întîlneşte, în dreptul unei vii încărcate de “vinele grele de ciorchini rumeniţi” cu vreo zece copii elveţieni. “Ce faceţi voi, frumoşilor, aici?” îi întreabă românul în franţuzeşte, iar copiii răspund că se uită la struguri. De aici dialogul începe să semene cu cel dus de şarpe cu neştiutoarea Eva, lîngă pomul cunoaşterii binelui şi răului: “ - Nu vreţi să mîncaţi? a întrebat tătuţu. – Nu e voie! au răspuns toţi copiii cu părere de rău. – Cine v-a spus că nu e voie? i-a întrebat tătuţu. Şi ei răspunseră care «mama», care «profesorul», care «pastorul»”. Educaţi (ca strămoşii noştri din rai) ca să ştie ce înseamnă “Nu atingeţi!”, adică ce înseamnă proprietate şi proprietar, copiii nu răspund la îndemnul tătuţului român de a intra în vie şi a mînca struguri după chef. Tătuţu spune că în ţara lui, cînd copiii se uită la struguri, “vine proprietarul singur şi le dă o poală, îi bagă-n vie şi le zice: mîncaţi”. Copiii elveţieni răspund Mon Dieu!, cum probabil va fi răspuns şi Eva. Cum era de aşteptat după această pledoarie, tătuţu se strecoară pe sub gardul cu sîrmă ghimpată şi le dă copiilor, ca în ţara lui, dar şi ca pe via lui, struguri după poftă, alegîndu-se cu admiraţie şi pupături de la viitorii izgoniţi din rai. Morala: “Şi tătuţu, căruia i se făcuse dor de ţară, a fost tare mulţumit că elveţienii învăţau româneşte...”

O traduc|toare a lui Arghezi în germană, o doamnă cu mult fler lingvistic, cu fler în genere, Bettina Schuller, mi-a trimis odată un tabel comparativ legat de expresiile prin care se exprimă, în limbi diferite, diferitele mentalităţi legate de bani, mai exact legate de raportul muncă-salariu. Astfel neamţul, corect, aşezat şi conştiincios, trebuie să-şi merite banii (Geld verdienen), ungurul, cu strămoşi migratori, caută bani (pénz keresni), englezul, spirit practic, face bani (to make money) în schimb românul, pe urmele francezului, urmăreşte să cîştige bani. Problema dacă îi merită sau nu e ultima care să-l tulbure, iar efortul de a-i căuta sau de a-i face prin muncă susţinută îi este antipatic. Lui, banul trebuie să-i pice din cer, adică din rai. Poate să pară un moft, dar mă tem că situaţia preşurilor la bloc dă seama de tot răul din lumea noastră românească. Este semnul unei “civilizaţii” specifice locului şi blocului, de care nu ştiu dacă şi cum vom scăpa, al unei mentalităţi adînc înfipte în creier, la care ne-am adaptat cu toţii şi pe care o tolerăm resemnaţi. O ştiu de mult, de ce-aş fi surprinsă sau, vorba aceluiaşi poet, de ce-aş fi tristă? Şi totuşi...

Aventura conştiinţei noastre ar începe, probabil, din clipa în care ne-am identifica defectele cu reală supărare şi nu, ca-n povestea elveţiană, cu o secretă mîndrie. Atunci cînd întrebarea cine sîntem s-ar transforma nu în cum sîntem, ci în cum am putea să fim, cum trebuie să fim ca să nu ne fie ruşine cu cine sîntem. n



P.S. Le mulţumesc tuturor celor care mi-au scris în această perioadă şi le cer scuze că nu le pot răspunde individual. Două excepţii, totuşi: Domnule Teofil Răchiţeanu, mulţumesc pentru “epistolar” şi sper că aţi descoperit felul în care v-am răspuns.

Doamna Puica Ştefan, din Iaşi, este indignată, pe bună dreptate, de greşelile, preţiozităţile şi absurdităţile din limba română contemporană, exemplificate abundent în scrisoarea pe care mi-o trimite. După cum vedeţi, doamnă, Chiriţele noastre (unele din guvern, altele de la televiziune) se agită la fel de mult ca strămoaşa lor din secolul propăşirii şi vorbesc mai urît decît ea. Cît despre rîs, mă tem că rămîne un privilegiu al secolului al XIX-lea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara