La începutul lunii noiembrie
am participat,
la Madrid, la un
eveniment inedit. Şase
traducători din Franţa,
Anglia, Germania, Italia,
Ungaria şi România
(subsemnata) fuseserăm invitaţi
la cel de-al XVII-lea salon
internaţional de carte de teatru
– superb intitulat Şi teatrul se
citeşte – salon în cadrul căruia
fiecare dintre noi avea să
întâlnească, timp de trei zile,
câte 12 dramaturgi spanioli,
selectaţi dintr-o generoasă
listă de 40...
Un fel de bursă de texte spaniole
contemporane. Cei mai buni dramaturgi
ai momentului au la dispoziţie câte
o oră de discuţii informale cu traducătorii,
timp în care îşi prezintă textele, iar
traducătorul îşi face o idee, primeşte
cărţi, eventual CD-uri dacă piesa a
fost deja jucată şi vede cine îi trezeşte
interesul...
În paralel cu aceste întâlniri têteà-
tête, e programată şi o masă rotundă
Trece graniţa teatrul spaniol?, la care
fiecare traducător e rugat să vorbească
despre acest fenomen: reuşeşte Spania,
prin teatrul ei, să trezească interesul
ţărilor invitate la întâlnire?
*
* *
Prima surpriză: locul în care se
desfăşoară salonul de carte teatrală
se numeşte Matadero Madrid (Abatorul
din Madrid), spaţiu ce-şi revendică
numele şi fizionomia de la vechiul
abator municipal madrilen, funcţionând
aici între 1924 şi 1996. Când abatorul
a fost definitiv închis, s-a propus
ca acest complex, de mare valoare
arhitectonică să devină un spaţiu
public, destinat exclusiv culturii.
Astfel că azi sunt aici câteva săli de
spectacol şi lectură, o bibliotecă,
un cinematograf, spaţii de expoziţii,
o cafenea-bistro...
Interesant îmi pare cum s-a realizat
trecerea aceasta de la sacrificiul
animal la investiţia artistică, fără
a se pierde încărcătura simbolicoistorică
a spaţiului. Şi acum se
văd inscripţiile vechi pe zidurile
mudéjar ale clădirii: degüello de
cerdos (tăiere porci) în dreptul sălii
Max Aub sau degüello de ganado
lanar (tăiere oi) în dreptul sălii
Fernando Arrabal...
*
* *
Salonul a fost organizat de Asociaţia
Autorilor de Teatru – reunind nu mai
puţin de 325 de dramaturgi! (în Spania,
teatrul e la loc de cinste: aici piesele
se joacă, se citesc în public, se premiază,
se traduc, dar se şi publică – împreună
cu Secretariatul de Stat pentru Cultură,
Fundaţia SGAE şi Primăria madrilenă.
Iar autorii au fost reprezentaţi de
Ignacio del Moral Ituarte (preşedinte),
Juan Carlos Rubio (vicepreşedinte)
şi Javier de Dios López (secretar
general), dar şi de Yolanda Hernandez
Pin, Leyre Abadía Sánchez sau Oscar
Millares Cantero.
*
* *
Au fost trei zile pline. Înainte
de a pleca, am reuşit să citesc cel
puţin o piesă a fiecărui dramaturg
selectat, astfel încât discuţiile s-au
legat uşor, având ca punct de pornire
piesa citită. Mi-ar fi greu să mă opresc
la toate numele, căci sigur voi traduce
doar 4-5 autori. Cel puţin anul acesta.
Totuşi vreau să redau puţin atmosfera,
oprindu-mă la câţiva dintre aceşti
autori, concepţia lor de viaţă fiind
excelent reflectată în texte... Ordinea
e aleatorie, iar opririle-mi fi-vor
fugare, căci textele, traduse, le voi
propune nu peste mult timp scenelor
româneşti...
*
* *
Gracia Morales – o voce puternică;
poet, dramaturg, doctor în filologie
hispanică, predând literatură la
Universitatea din Granada. A scris
un text-metaforă despre război,
povestindu-mi şi cum i-a venit ideea.
A fost în Bosnia cu soţul şi au nimerit
întâmplător pe un pod – distrus, dar
nerefăcut după război – ce despărţea
în două un sat, şi-n clipa aceea imaginea
războiului, ca punte separând în
loc să unească oameni, destine şi
generaţii – într-un timp neliniar şi
neprogresiv – a prins contur. Cum
se depăşesc traumele după un conflict
belic? Sunt oare oamenii liberi apoi
să-şi aleagă singuri destinul?
*
* *
Fermín Cabal, regizor şi autor de
teatru, de scenarii de film şi televiziune,
e un nonconformist. Se zice că marile
experienţe umane sunt naşterea şi
moartea. De prima nu-mi amintesc
nimic, iar dintr-a doua n-o să prea
trag foloase. Aşa că profit de ce e
între astea două, îmi zice.
Am stat de vorbă despre Tejas
verdes. Aşa se numea un vechi
aşezământ balnear, devenit loc de
tortură în Chile în timpul dictaturii
lui Pinochet. Citisem textul şi mă
cutremurase, părea aşa de real totul,
încât l-am întrebat: chiar e adevărat
ce zici acolo? Totul, până la ultima
virgulă, mi-a confirmat. Despre ce
este vorba? Colorina, protagonista
piesei, e o fată dintr-o familie
bună, al cărei tată, militar, era în
relaţii cordiale cu Pinochet. Amorezată
de un tânăr din opoziţie, Colorina
ajunge la Tejas Verdes, iar de acolo
i se pierde urma... Ce face Fermín
Cabal? Merge în Chile şi ia legătura
cu toţi cei ce-i ştiau povestea: amica
fetei, care o şi denunţase de fapt,
rude, femeia care o anchetase, groparul
care o îngropase pe ascuns. Vorbise
chiar şi cu avocata generalului Pinochet...
Toate mărturiile reale le adună în
piesă, creând un document, nu un
teatru-documentar, ci un document
ce depune practic mărturie despre o
epocă. Autorul îmi spunea chiar că
avocata lui Pinochet – care încercase
în 1998 să-l scoată basma curată pe
dictator, când judecătorul Baltazar
Garzón îi ceruse extrădarea – l-a
acuzat că nu scrie teatru, ci doar
adună mărturii. Dar aici e mai mult
decât teatru, zice Fermín Cabal, şi
îi dau dreptate. Nu degeaba Tejas
Verdes s-a tradus în peste 15 limbi
şi se joacă pe toate cele 5 continente.
O traduc şi poate se va juca şi la noi...
*
* *
Laura Rubio Galletero, interesant
personaj, istoric de artă şi dramaturg,
a studiat dansul şi a predat scriere
dramatică în Galicia. Am discutat cu
ea pe marginea unui text-poem, El
techo de cristal. Un text puternic,
despre întâlnirile Sylviei Plath cu
Anne Sexton la hotelul Ritz; ambele
poete excelente, sfârşind tragic, prin
sinucidere. Laura Rubio pare a închina
un poem femeii: femeia-poet, versus
femeia-mamă, amantă, gospodină...
Cele două poete decupează la pol
opus idei, stări de spirit. De fapt viaţa
însăşi. Iată câteva exemple din text:
Un poem se naşte mort, un prunc
nu. (Sylvia Plath) Da, dar poemul
rezistă, pe când copilul la un moment
dat moare. Scrierea poemului nu-i
atât de dureroasă precum naşterea
unui prunc. (Anne Sexton) Creaţia e
o ştiinţă inexactă. Eu nu aparţin lumii
prin poezia mea, doar fac parte din
ea ca o bijuterie, ca un ornament.
(Sylvia Plath) Sunt poezii mai adânci
ca decolteul unei rochii. Cuvinte care
te străpung, te marchează, te excită.
(Anne Sexton) Îi fac prăjituri soţului
meu – Ted Hughes – fiindcă ajung
mai repede în stomacul lui decât
poemele mele. (Sylvia Plath) Prinţul
tău are sânge albastru, fiindcă e lipsit
de oxigen. Prinţii au sânge albastru,
fiindcă nu respiră; sărutul lor te
îngheaţă. (Anne Sexton) Oamenii
zâmbesc când aud poezii şi muzică.
(Sylvia Plath) Bunica nu-şi pierde
niciodată zâmbetul, demonstrându-ne
astfel că fericirea e o simplă chestiune
de muşchi. (Anne Sexton)
*
* *
Javier de Dios, dramaturg, regizor,
profesor şi fondator al companiei
teatrale La Barca Teatro din Madrid.
A scris multe piese, a regizat Shakespeare
– ultima premieră a fost Iulius Cezar,
în iulie, la Malaga. Cu el am discutat despre ultima lui piesă, Ivan, care va
avea premiera chiar în acest ianuarie.
De ce-mi pare interesantă? Şochează
de la început: Mă numesc Álvaro
Láinez. Am venit să-mi denunţ
fiul. E o piesă de crudă actualitate:
relaţii de familie şi educaţia într-o
Spanie aflată în plină criză. Îmi spune
Javier de Dios că în calitatea lui de
profesor, a resimţit criza ca pe un
cutremur în plan economico-laboral,
dar şi în plan emoţional. Zguduind
părinţi şi copii, dar şi elevi şi profesori
şi generând perplexitate înaintea
unui prezent pentru care nu-s pregătiţi
şi a unui viitor incert. Ivan e o
piesă de rezistenţă, în care se înfruntă
două generaţii. Părinţii şi profesorii
– susţinători ai unor principii şi valori
ce par învechite – şi tinerii, visând
la un viitor fără garanţii. Printre tinerii
ăştia trăiesc eu, mi se confesează
Javier, de aceea am scris piesa. Fără
mesaje, vreau un public care să
gândească cum vrea. Vom vedea,
până la urmă, care generaţie are
dreptate...
*
* *
În fine, Vanessa Montfort. Un autor
complex. Scrie teatru, eseuri, povestiri
şi romane, fiind premiată pentru
toate. Cu ea am comentat Tierra
de tiza, o dramă poetică, scrisă la
cererea Royal Court Theatre, din
Londra. E grozav textul şi abia aştept
să-l traduc. Cinci scene, descriind „o
lume de cretă”, un univers ameninţat
a fi şters oricând cu buretele. Îi spun
Vanessei că prima scenă m-a copleşit.
Un tip din clasa de mijloc, îmbrăcat
la patru ace, desenează cu creta pe
zidul unei case dintr-un cartier select
al Madridului, interiorul unei sufragerii.
Tipul sprijinea zidul – mimând şederea
în fotoliul desenat – şi citea ziarul.
O puştoaică, ascultând muzică în
căşti, trece pe stradă şi, contrariată,
se opreşte să stea de vorbă cu el.
Omul îşi pierduse jobul, banca îi luase
casa, aşa că rămăsese pe drumuri,
iar desenul reproducea întocmai
sufrageria pierdută. Sunt fericit, îi
spune puştoaicei, de-o viaţă visez să
locuiesc în cel mai select cartier
madrilen şi iată că, în sfârşit, am
reuşit! Puştoaica era ea, Vanessa.
Dialogul din scenă nu-i trucat; chiar
aşa au stat lucrurile.
Piesa e plină de miez. Iată, spicuiesc
câteva gânduri îndrăzneţe ale autoarei,
ca să înţelegeţi de ce m-a atras.
Uniunea Europeană, zice ea, e o
organizaţie mafiotă, guvernată de
plutocraţi şi decisă să distrugă
suveranitatea guvernelor. Sau: Criza
e provocată de o clasă de mijloc,
înnebunită, din câteva ţări. Ţări care
au obligat guvernele lor ingenue să
finanţeze viciile Marelui Gatsby. Şi:
O revoluţie nu triumfă dacă nu oferă
ceva la schimb. În fine: Libertatea
noastră e făcută din bani, ura la
fel. Iar banii şi iubirea nu-s reale.
Cele două motoare care mişcă lumea
nu există în realitate. Şi, ca o concluzie
dură a Vanessei: Deşi n-am crezut
niciodată în rai, începem să credem
în infern...
*
* *
Madridul mi-a prins foarte bine.
Am remarcat ce potenţial creator au
spaniolii la ora actuală... În urmă
cu doar un deceniu Spania se lăuda
cu alte lucruri: creştere economică
şi boom imobiliar. Mi-am întrebat
atunci prietenii spanioli care-i secretul
reuşitei lor şi ei mi-au răspuns,
fără să şovăie: clasa de mijloc. Acum
aceiaşi prieteni îmi spun: nuestra
clase media está necesitada. E la
ananghie clasa noastră de mijloc.
Oameni care câştigă mai mult decât
acum 10 ani, simţindu-se însă mai
săraci ca atunci, într-atât a scăzut
puterea de cumpărare. Dar acum
spaniolii au câştigat altceva: viaţa ca
sursă de inspiraţie! Provocări sunt la
tot pasul, autorii trebuie doar să iasă
în stradă, şi gata subiectul piesei...
*
* *
Plec din Madrid cu următoarea
imagine. Plouă cu găleata în Matadero,
într-o mână ţin umbrela, în cealaltă
o pungă mare cu cărţi, pavajul de
piatră cubică e ud, iar eu înaintez
încet, încercând să nu cad... La un
moment dat, strâng cărţile la piept,
căci acolo am comoara: frânturi de
viaţă, de gânduri şi sentimente.
Trebuie să le trec de hotarele Spaniei
şi să le fac înţelese dincoace, în
ţara mea. Căci nu-i aşa, câtă dreptate
are Brodsky când spune: nu Cezarii
rămân în istorie, doar creatorii...
