Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, prefaţă de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.

Prin anii ’50–’60, Ovid S. Crohmă lniceanu ţinea, la Universitate, un curs de literatură română interbelică, ce a circulat, multă vreme, bătut la maşină. Epoca se dusese, oamenii ei nu. Despre ei sunt Amintiri-le deghizate. De ce deghizate? O primă explicaţie o dă Ioana Pârvulescu, amintindu-şi-l, la rându-i, pe criticul în piele de memorialist. Autorul analizelor obiective, dar şi al jocurilor cu punctele de vedere, îşi permite, aici, să observe mai liber oamenii, să scape câte o anecdotă, să-şi şteargă o lacrimă, să ţeasă un regret. Cu plăcere intelectuală şi empatie omenească. Apoi, arta memoriei este, prin tradiţie, şi artă dramatică. Nu sunt doar amintiri, ci un teatru al amintirilor, din care rămân replici acide (Arghezi, aflând că un confrate a suferit, după o petrecere aniversară, o comoţie, spune către altcineva: „Am auzit că lui Sadoveanu i-a căzut un ochi în gură”), sau epiloguri de borangic („O femeie îşi ascundea faţa de lumină. Un bărbat agoniza, undeva în încăperile întunecate. Parcă ieşisem din casa Rimilor” – după vizita la Hortensia Papadat-Bengescu, bătrână şi afişând, încă, o amară cochetărie). Un alt episod, tot cu doamna interbelicului, arată un Crohmălniceanu de-o extremă delicateţe, şi deferenţă faţă de marea literatură, care extrage pasaje potrivite din Balaurul pentru a înnobila textul prea pe linie trimis de ea la o anchetă a Contemporanului. Va fi ultima ei apariţie în presă.
Emoţionante sunt şi amintirile despre Călinescu, mai puţin cele care-l au în centru pe profesorul desfăşurându-se în faţa amfiteatrelor pline, şi mai mult pe omul depăşit de vremuri şi învins de boală. Frenezia cu care se agaţă de viaţă, în toate formele ei, arta cu care transformă o casă modestă într-un mic palat, bucuria tinerească a petrecerilor, departe de a-l face ridicol, îl arată, cu atât mai mult, ca un model dintr-o lume care ştia să trăiască. Şi care, vai, învaţă să moară.
Despărţindu-se de ea, fiindcă piesa, cum spune Ioana Pârvulescu, se termină de fiecare dată la fel – bătrâneţe, boală, moarte, Crohmălniceanu îşi dă obolul pentru lumea pe care îi e lui scris s-o moşească. Cenaclul Junimea, cenaclul de proză, aşa cum se va impune, al studenţilor bucureşteni. Nu sunt toţi studenţi, unii au trecut bine prin viaţă, şi asta se vede în scrisul lor. În discuţii, în parti-pris-uri. Nu încape îndoială că, la şedinţele Junimii, mentorul venea cu plăcere. Îi vedea crescând, despărţindu-se de modele şi de condiţionări familiale (semnificativ e cazul lui Sorin Preda, pe care l-a crezut o imitaţie fără nerv a unchiului, până când tânărul a dovedit contrariul), plecând şi revenind. Sunt, de bună seamă, şi neîmpliniri, precum rămânerea în proiect a romanului colectiv Autobuzul de Însurăţei, care a reuşit să antreneze în jocul prozei şi doi respectabili viitori critici ai generaţiei ’80. Ce este, însă, surprinzător la lectură e diferenţa de ecou a amintirilor din tinereţea lui Crohmălniceanu şi sfârşitul ultimelor prelungiri ale interbelicului şi a celor de la bătrâneţe, cu optzecişti tineri. Deşi ultimele ne sunt mai accesibile, şi au atingere cu alte amintiri, ale contemporanilor transformaţi în personaje, parca aş zice că mai mult tentează tablourile sepia cu clasicii umanizaţi. Şi e firesc să fie aşa. Ne întoarcem, cu delicii, la secvenţele cu Ion Barbu, omenesc, prea omenesc, în aventurile lui, în emfaze, în disponibilitatea de a greşi şi de a trece mai departe. Crohmălniceanu merge până într-acolo încât să spună că ce a lăsat Barbu pus pe hârtie nu poate fi cu totul înţeles fără această parcurgere a ciudăţeniilor omului. Capricios şi seducător.
Dulci-amare, ca nucile americăneşti pe care le servea Călinescu cu aplomb, în anii grei, oaspeţilor la chefurile din cămara secretă de la subsolul casei, amintirile lui Crohmălniceanu arată nu doar privilegiul prieteniei, sau măcar al cunoştinţei, cu nişte oameni care vor interesa cât va exista literatură, ci şi, oricât ar suna de nesuferit-pedagogic, învăţăminte. Lecţii de frivolitate uneori, de mândrie întotdeauna. Copilăroşi, disponibili, selectivi, suciţi şi inubliabili, scriitorii sunt oameni.