Dialogurile purtate pe site-uri și în reviste online oferă nu numai avantajul unei mai bune difuziuni, prin internet, ci și pe acela al spațiului „expandabil”. Dacă într- un săptămînal tipărit (nu mai vorbim de ziare!), dialogul trebuie să se limiteze la un anumit număr de semne, într- o publicație electronică această constrîngere dispare.
Fiindcă am făcut eu însumi multe dialoguri pe portalul LiterNet și lucrez, de un an și jumătate, la un volum de convorbiri cu Nicolae Manolescu, cu „runde” săptămînale în revista online „Literatura de azi”, știu cît de reconfortant e sentimentul: pe internet pot fi purtate dialoguri totodată substanțiale și întinse.
Așa sînt și cele strînse de Cristian Pătrășconiu într-o carte, Întrebări puse La Punkt, care „urcă” în titlu numele revistei online în care au apărut pentru prima oară. E o revistă din zona dreptei ideologice, cu care Pătrășconiu este compatibil, dat fiind că alte două cărți ale sale, ambele apărute la Humanitas, se intitulau grăitor Repere intelectuale ale dreptei românești (2010) și Noua școală de gîndire a dreptei (2011). Astăzi nu prea mai e „cool” să fii de dreapta, iar termenii „neoliberal” ori „neoconservator” („neocon”) desemnează tot ce poate fi mai culpabil și mai blamabil. (Într-o paranteză, să spun că totuși este poate mai bine să fii neoliberal decît neonazist ori neocomunist.) Interlocutorii lui Pătrășconiu sînt, majoritatea, intelectuali anticomuniști și cîtuși de puțin nostalgici ai „Epocii de Aur”; unii legați de Proclamația de la Timișoara; mai toți activi în societatea civilă, în ultimul sfert de secol, al democratizării și occidentalizării României. Îi leagă Timișoara, la propriu și la figurat, pe Adriana Babeți, Marcel Tolcea, Mircea Mihăieș, Ioan T. Morar, Vasile Popovici, Robert Șerban, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Dan Negrescu și Smaranda Vultur; după cum este evident că ei respiră un aer multi- și inter-cultural, de Europă Centrală.
Îi apropie, de asemenea, dincolo de convingerile ideologice, un interes real pentru trecutul mai recent sau mai îndepărtat, pentru arhivarea și analiza lui cît mai obiectivă. În fine, se remarcă la mai mulți dintre interlocutorii lui Pătrășconiu o preocupare pentru specific: dar nu acela național și anistoric, ci, dimpotrivă, cel dat de specificitățile regionale, locale, comunitare, cu straturile lor adăugate în timp și cu rama istorică în continuă modificare ce merită a fi, și ea, un obiect de studiu. La Adriana Babeți, la Cornel Ungureanu, la Smaranda Vultur e detectabilă pasiunea cu care vorbesc despre centru și despre margine, despre un etos regional și o geografie literar-culturală, despre formele de salvare a memoriei și despre cît de important e ca un cercetător să aibă astăzi atît spirit critic, cît și empatie. Pentru Adriana Babeți, Timișoara e un oraș „marginocentric”, cu o dezvoltare datorată „marii lui diversități etnice, lingvistice, religioase”. „Specificul său e unul de răscruce culturală, de zonă a intermedierii și hibridării. În plus, există aici o mixtură sui-generis între deschiderea experimental-cosmopolită și etosul regional.” (p. 17). Cornel Ungureanu a studiat istoria „de o mie de ani” a Banatului” și îl evocă pe un Gerardus care „ne invită să privim mai departe, nu numai pînă la Turnu Severin sau pînă la Pecs, ci pînă la Bologna, la Veneția și la Milano. Pînă la Paris, fiindcă și de acolo își aduna învățăturile” (p. 118). Smaranda Vultur descrie, tehnic, arhiva de istorie orală rezultată din munca sa și din cea a „Grupului de istorie orală și antropologie culturală” de la A treia Europă. Vocea poate fi o „amprentă identitară”, iar arhiva include, ca anexe la interviurile propriu-zise, „multe documente fotografice, scrisori, jurnale sau fragmente de jurnale, ilustrate și alte documente scrise sau vizuale” (p. 181).
Aceasta e linia de unitate a unora dintre dialoguri, însă volumul are diversitate tematică și problematică, mutînd centrii discuției, multiplicîndu- i, oferind diferiților intelectuali posibilitatea să-și marcheze tocmai diferența. „Dispersia” subiectelor va fi aproape spectaculoasă, de la Leonard Cohen portretizat memorabil de Mircea Mihăieș la aversiunea lui Vasile Popovici față de „crocodilul de Băneasa” (Securitatea), de la jurnalismul autohton, tot mai lipsit de convingeri, sintetizat de Robert Șerban la poezia în accepție și imagine personală descrisă de Ioan T. Morar, de la criza de status a scriitorului român în post-comunism, analizată excelent, în termeni socioculturali, de Daniel Vighi, la solicitările muncii în diplomație, puse în pagină, cu o anume obidă, de Popovici.
Cele mai impredictibile și, literalmente, scăpărătoare dialoguri din carte sînt cele purtate cu Marcel Tolcea și Dan Negrescu: ele arată soliditatea unei formații intelectuale și în același timp spontaneitate dialogală, ironie de cea mai bună calitate, umor, în răsturnarea clișeelor cu care ajungem să lucrăm fără a le mai sesiza. Fragmente savuroase apar la tot pasul în dialogul cu Negrescu, care începe prin a pune în paralel vorbitul, respectivul scrisul de unul singur: „nu înțeleg de ce a vorbi singur ar fi semnul unui anumit dezechilibru, iar a scrie de unul singur ar fi normalitate” (p. 149). Cînd Pătrășconiu îl întreabă care ar fi „inima” limbii latine, savantul definește latina ca „multicordială” și apoi explică: „Aș spune, chiar dacă medicii s-ar putea să mă contrazică din punct de vedere anatomic, că latina este multicordială, adică atîtea inimi cîte cuvinte; nu cunosc cuvînt latinesc urît, nesemnificativ, plictisitor, care să nu-ți spună nimic, care să nu aibă o poveste miraculoasă. Latina devine cu totul mirabilă în aventura ei maternă; începi tot mai mult să-ți dai seama că necunoscînd latină, ai vorbi doar inepții în forma de secol XXI, adică în limba pe care o vorbești acum. (...) M-au fascinat de la începuturile vieții mele conștiente, cunoscătoare deci, povești precum întîmplarea, profesorul, patria, dreptul, cuvîntul, delirul, refularea, versul și alte cîteva centurii verbale…” (pp. 162-163).
Vorbind despre seducție, formele și strategiile sale, Tolcea ajunge și la sfera publicității; și, într-o frază, definește mai bine marketingul prin „update” decît o cohortă de specialiști în manipularea publicului. „Publicitatea – începe seducătorul Tolcea –, contrar opiniilor sau interpretărilor de natură economică, cum știm foarte bine, nu te seduce sau nu te îndeamnă să cumperi ceva. Te îndeamnă să fii ceva, cu condiția să cumperi lucrul acela! Dacă nu ești, nu ești updatat tu ca ființă! Uite, cu telefoanele astea care sînt lucrate pe generații, iPhone 5, 7 sau cu computerele care vin de la an la an și sînt mai performante – omul este obligat să se updateze pe sine și aceasta este un fel de mîntuire de buzunar. Ar fi interesant de aflat, poate după un studiu de psihologie socială, cum anume acest ritual de primenire care e propriu comunităților premoderne a fost înlocuit de această updatare a instrumentelor.” (pp. 36-37). Dacă unora ni se va părea exagerat-fantezistă explicația, eu mă declar convins și-mi voi cumpăra (profitînd de dialogul lui Pătrășconiu cu Tolcea) un nou telefon. Voi argumenta citîndu-l pe sclipitorul timișorean: „ardem ceva; ca la un fel de carnaval perpetuu… Se ard ultimele forme ale urîtului din nou, pentru ca începutul să fie din nou tonic, să dea încredere. Noi facem asta – începutul de an este în clipa în care tu îți iei un nou telefon.” (p. 38).
Dacă facem abstracție de titlul - totuși - forțat și greoi, ca și de erorile de culegere care se îndesesc cu cît avansezi în lectură, volumul de dialoguri făcut de Cristian Pătrășconiu este unul remarcabil. Poate vor apărea și la noi, pe lîngă cursurile de creativewriting, cursuri în care să înveți cum, cînd, în ce fel și cui să pui o întrebare. Căci răspunsurile memorabile sînt determinate de calitatea și acuitatea întrebărilor, de documentarea și seriozitatea celui care întreabă, de pătrunderea psihologică de care dă dovadă; ca și de înțelegerea faptului că nu intervievatorul trebuie pus în valoare, ci anume cel intervievat.