În poemul Paradis în destrămare din volumul Lauda somnului (1929), Lucian Blaga ilustra expresiv desacralizarea lumii în care trăim, pornind de la un mit biblic: „Și izgonind pe Adam, l-a așezat în preajma raiului celui din Eden și a pus heruvimi și sabie de flăcări vîlvăitoare să păzească drumul spre pomul vieții.” (Facerea, 3,24). Conform acestui „mit biblic”, mult tălmăcit, cei tentați să culeagă fructul păcatului sînt opriți de heruvimii cu săbii de foc puși de Dumnezeu să păzească pomul vieții.
În viziunea poetului, armele luptei cu păcatul s-au cam tocit: „Portarul înaripat mai ține întins / un cotor de spadă fără de flăcări.” Se pare că însăși Instanța Supremă consfințește sfîrșitul: „Trece printre sori vecini/ porumbelul Sfîntului Duh,/ cu pliscul stinge cele din urmă lumini.” Este amenințată însăși existența spirituală, hrănită de imaginar, desprinsă de profan, consumată în „poveste”: „vai mie vai ție,/ paienjeni mulți au umplut apa vie,/ odată vor putrezi și îngerii sub glie,/ țărîna va seca poveștile/ din trupul trist.” (s. n.) Aducînd imaginarul poetic în universul arhaic, poetul exprimă cît se poate de sugestiv pericolul desacralizătii lumii și iminenta ei finitudine consumată în ordinea profanului. Țărîna care seacă poveștile este chiar această „ordine materială” a lumii, care istovește ființa, afectîndu-i viul propriu și profund. Amplificînd sentimentul destrămării, poetul nu întrevede salvarea. El exprimă pur și simplu o realitate.
E o situație fără ieșire, cîtă vreme „Portarul înaripat” se află și el în impas, pierzînd rostul misiunii sale. În consecință: „Nu se luptă cu nimeni,/ dar se simte invins.” Aceste două versuri, scrise în urmă cu aproape 90 de ani de un poet „contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu”, exprimă foarte clar senzația încercată de lumea de azi. Omul de azi (Omul recent?, după definiția lui Patapievici!...) nu are un țel clar al luptei, nu poate identifica un adversar bine definit, din moment ce – conform filosofiei momentului – orice adversitate devine repede alteritate, cu drept democratic și autonom de evoluție. Pînă și Lucifer este ignorat, trimis într-un imaginar regresiv, cînd de fapt rămîne în continuare atît de inventiv și de subtil. După ce am desacralizat totul – cu mult succes artistic – iată-ne ajunși în postmodernism plutind într-o barcă fără vîsle. Spunînd acestea, nu țin să aduc o acuză vreunui curent literar, ci să fac o constatare, cu iz retoric, desigur...

Lectură sau deznădejde?
Petrivit DEX-ului, a citi înseamnă și „1. a cunoaște literele alfabetului și a ști să le împreune în vorbe; 2. a parcurge cu ochii sau a rosti cu glas tare un text tipărit sau scris; 3. fig. a pătrunde ceva întunecos sau ascuns; 4. a ghici, a descoperi.” Oprindu-ne la această banală definiție, trebuie să spunem că ea ne poate desluși unde ne aflăm. Toată problema este una de lectură, de citire a lumii. Nu știm citi lumea în care ne aflăm. Și trăim, noi, într-o societate în care predomină vizualul: prezentul ne intră în orizontul receptării mai mult prin ochi (și prin, desigur, televizor...), îl percepem prin imaginile cu care acest prezent ne agresează, perspicace în toate și agresiv. Gustul îl mai poți relativiza cu o ceașcă de ceai, în urechi poți pune niște vată, dar ochii? Ochii nu pot fi feriți de ceea ce îi mint. E multă greșeală în ceea ce ni se aruncă în față, ce ni se propune pentru citit și pentru înțeles. Dar multe înțelesuri, descoperite în aparență ca noi, se dovedesc false. Și nu (mai) avem nici o preocupare pentru arta lecturii. Nu învățăm să cititm. Și, atunci cînd citim, citim prost, chiar crezind că citim bine.
Ni s-ar putea reproșa de ce punem atîta preț pe carte, se înțelege „lectură”. Cei de dinaintea noastră – care, vorba poetului, „arau (...) cu pluguri de lemn” – n-aveau nici bibilioteci și nici televiziune, dar totuși își duceau zilele fără probleme. Nu citeau cît citim azi, noi. Oare? Pe vremea lor, „țărîna” nu seca „poveștile”, cătau adevărul în „apele din fîntîni”, sau, vorba lui Eminescu, credeau în „povești și doine, ghicitori, eresuri”... Nu neglijau semnele prezentului lor. În caz de primejdie, apăreau focuri pe dealuri și locuitorii acelor vremi știau citi focurile aprinse pentru salvarea lor.
Și acum, revenind la DEX, putem să ne punem cîteva întrebări, fie ele și retorice. Dacă a citi înseamnă „a cunoaște literele alfabetului și a ști să le împreune în vorbe”, avem oare literele unui alfabet cu care să cititm lumea în care trăim și îndoielile ființei noastre, știm bine lega și dezlega aceste litere, într-un discurs care să ne trimită spre adevărurile lumii și ale ființei? Dacă a citi înseamnă „a parcurge cu ochii sau a rosti cu glas tare un text tipărit sau scris”, știm oare să ne rostim cu adevărat în textul lumii în care evoluăm? Dacă a citi înseamnă „a pătrunde ceva întunecos sau ascuns”, știm oare pătrunde toate temerile care ne încearcă, deslușim oare ascunsul acestei existențe? Dacă a citi înseamnă „a ghici, a descoperi”, inserîndu-ne mai mult vizual în această lume, oare ne pricepem să ne ghicim destinul, sîntem în măsură să ne descoperim pe noi înșine, sinele imuabil? Punîndu-ne întrebări și negăsind cale spre răspunsuri – o situație mult mai gravă decît ar putea să pară – așteptăm o rezolvare ex maquina. Neapărînd o asemenea rezolvare, ne umplem de deznădejde.
În încercarea de a ne dumiri ce se întîmplă cu noi, ne scrutăm existența. Experiența de viață. E un demers rațional, științific. Doar că, așezată sub lupă, vom observa cum experineța se îndepărtează continuu de noi. „Fenomennul” este surpins covîrșitor de Eminescu în sonetul Trecut-au anii...: „Pierdut e totu-n zarea tinereții/ Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec!” (s. n.) Acumularea de experineță te împinge tot mai mult spre propriul sfîrșit, care devine din ce în ce mai neînțeles. Adevărul ni se refuză constant, ca în poemul blagian citat mai sus.

Sfîrșitul continuu
Trăim un continuu sfîrșit. Închiși în noi înșine, prizonieri într-un vacarm intranzitiv. Sîntem mai singuri decît credem, chiar dacă ne spunem că trăim într-o societate care... socializează mereu. Am fost izgoniți, prin Adam, din Eden și nu mai îndrăznim să ne întoarcem acolo sau ne facem un titlu de glorie din a refuza, deliberat și provocator (provocator față de cine?), întorcerea în Paradis. Construim așa, într-o doară, paradisuri artificiale, cuprinși de o euforie a derizoriului. Dar, în sinea noastră, sîntem oare mulțumiți? În adîncuri roade tăcut regretul pierderii Paradisului. E însă Dumnezeu atît de intransigent încît să ne întoarcă spatele fiindcă n-am fost demni de Eden? Că nu este așa ne-o dovedesc Scripturile. Iisus din Nazaret este gata oricînd să ne ia lîngă El din momentul cînd îi recunoaștem Suprema Identitate, așa cum a făcut-o cu tîlharul de pe cruce. Dar, deși sîntem făcuți după chipul și asemănarea Domnului, nu ne putem identifica cu Înalta-I Instanță. Putem aspira să ne așezăm sub oblăduirea ei. Dar noi între noi, cum putem relaționa cu identitățile noastre?

Alteritatea de origine divină
Una dintre soluțiile rezolvării relației cu lumea și cu ființa (proprie!...) este desigur metanoia, pocăința în sens moral, dar mai ales schimbarea/ întoarcerea percepției noastre asupra realității, recunoscînd esența ca fiind prezentă în persoane și în lucruri. Lucrînd în perfecționarea relației tale cu Instanța Supremă, evoluînd în proximitatea acestei relații (!...), omul are în față un exercițiu cît se poate de salvator: descoperirea celuilalt, a lucrării Domnului în celălalt, identificînd funcțional acestă identitate – celălalt.
Dumnezeu a rezolvat de la bun început relațiile cu celălalt. Se spune în Geneză: „2.22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam. / 2.23. Și a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. / 2.24. De mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.” (s. N.) Adam nu a fost lăsat singur. I s-a dat alături o prezență care să-i semene, care să fie el și în același timp altcineva, formînd, în mod metaforic, un trup. E rezolvată încă de acum toată problema alterității. A fi tu, în deplina ta persoană, și a fi în același timp și celălalt, întro reversibilitate ingenuă, edenică. Mai apoi, nouă, urmașilor lui Adam, nu ne-a rămas decît să căutăm acestă alteritate de origine divină, s-o recunoaștem, s-o punem în operă, noi între noi, deschizînd drumul sacrului – și pe această cale – spre viața noastră.
A fi un trup înseamnă a fi mai întîi Unul prin Sfînta Treime, dar și a fi una cu ființa iubită, una cu familia, cu un neam, cu o colectivitate... Sîntem un trup adunați sub cupola Bisericii. Dar, permiteti-mi o glumă, nu toți și toată ziua sîntem duși la biserică!... Îl găsim pe Cel de Sus și în cotidianul cel mai neînsemnat, ca și în cele mai neașteptate și grele momente ale vieții. Îl putem întîlni nu doar prin minunile pe care le face sau în încecările pe care ni le trimite, ci prin simțurile pe care le trezește în noi și pe care ne invită să le răsfrîngem asupra celorlalți. Simțurile frumoase, desigur.
Îl percepem, în general, pe Dumnezeu ca fiind intransigent. Mulți dintre muritori se tem de A Doua Venire. Dumnezeu acționează desigur irevocabil, dar este plin de emoție. În Testamentul lui Avraam, roman pseudoepigrafic, avem o scenă emoționantă revelatoare. În acest „testament” apocrif, Avraam trăiește o incredibilă sfîșiere generată de desprinderea sufletului de trupul său. Cristian Bădiliță, care traduce romanul, observă că, dacă „Moartea este justificată numai acolo unde există păcat”, aici – în Testamentul lui Avraam – „legitimitatea însăși a morții este pusă atunci în discuție, din perspectiva unui «caz cu totul special» – cazul omului impecabil id est nepăcătos.” Avraam, știindu-se fără păcat și iubit de Dumnezeu, refuză vestea sfîrșitului său adusă de Arhanghelul Mihail, considerînd moartea „nejustificată din punctul său de vedere”. Acasă la Avraam se petrece următoarea scenă:
„7. Avraam grăi către fiul său Isaac: «Copile, du-te, scoate apă din fîntînă și adu-o aici într-un ciubăr, ca să spăl cu ea picioarele oaspetelui nostru. Trebuie să fie tare ostenit de calea lungă pe care-a străbătut-o pînă la noi.»
8. Isaac a mers îndată la fîntînă, a scos apă și i-a adus-o într-un ciubăr.
9. Iar Avraam s-a apropiat și a spălat picioarele căpeteniei oștilor, Mihail. Dintr-o dată însă i s-a răscolit sufletul și a început să plîngă peste străin.
10. Vazîndu-l, a izbucnit și Isaac în hohote de plîns. Vîzîndu-i pe amîndoi cu fețele șiroinde, a început să plîngă și căpetenia oștilor.
11. Iar lacrimile sale, căzînd în ciubăr, se preschimbară în nestemate. 12. Avraam, încremenit de uimire, culese pietrele pe furiș, iar taina o ascunse de toți, păstrînd-o numai în sufletul său.” (v. Trei romane mistice ale antichității, Traducere din greaca veche, note și prezentări de Cristian Bădiliță, Ed. a II-a revizuită, Curtea Veche, Buc., 2008).
Arhanghelul îi mărturisește lui Dumneezu că nu-i poate anunța sfîrșitul „bărbatului acestuia drept”. Dumnezeu îl îndrumă pe arhanghel în toate. Îi anunță lui Isaac în vis moartea tatălui său. Visul trebuie deslușit de Mihail. Cînd Isaac își mărturisește visul, în toiul nopții:
„9. Avraam se sculă și-i deschise (lui Isaac, n.n.). Iar Isaac intră iute, se agăță de gîtul lui și începu să plîngă în hohote.
10. Dintr-odată lui Avraam i se tulbură sufletul și izbucni și el în hohote de plîns Iar căpetenia oștilor, văzîndu-i, prinse a se jelui cot la cot cu dînșii.
11. Sarah, care dormea în cortul ei, auzind vaietele, alergă într-un suflet la ei și-i găsi pe tustrei îmbrățișați și plîngînd amarnic.”
Scena poate fi citită în mai multe interpretări. Pe noi ne interesează să reținem că Dumnezeu acceptă să ducă o îndelungă negociere, prin Arhanghelul Mihail, cu multprețuitul, preaiubitul Său Avraam. Nu ezită să răspundă la mai multe cereri ale lui Avraam. Și, mai ales în momentele grele, încărcate de semnificație, plînge. Plînge cu lacrimile celui mai puternic trimis al său, Arhanghelul Mihail. Avraam, Isaac, Sarah și Arhanghelul Mihail varsă lacrimi neostoite, strînși împreună, „cot la cot”. Se regăsesc în această sensibilitate, profană și divină deopotrivă. Cu toții – Saraah, Isaac, slujitorii... – se adună într-un plîns final, purificator și izbăvitor. Dumnezeu nu are inimă de piatră. Își lasă sentimentul să curpindă inimile tuturor.
Scena aceasta e rememorată de unul dintre protagoniștii romanului Laur de Evgheni Vodolazkin, pusă iarăși în relație cu manifestarea Morții. Apropiindu-i-se sfîrșitul, vraciul Hristofor îi citește (și) nopotului său, Arseni/Laur, din apocrifele lui Avraam scenele de mai sus. Venită la timp, moartea este negată și acceptate în același timp. Hristofor nu o neagă, se pregătește pentru ea și-și pregătește și nepotul pentru viața fără spijinul lui. Arseni/Laur, moștenind știința vindecării cu ierburi de la bunicul său, va trăi mai multe existențe, în fine, etape ale vieții, ca într-un pazzel, sub mai multe nume. Va trăi mai multe „alterități”, ultima fiind aceea de călugăr, dedicat vindecării oamenilor, pentru care face foarte mult bine, fiind mereu căutat de aceștia, fără să adune nimic pentru el. Este interesant să reținem relația lui cu Ustina, o tînără fără loc în lume, pe care Arseni o găzduiește în izba sa, fără să îndrăznească imediat să o dezvăluie lumii. Între ei se leagă o strînsă afecțiune. Tînăra rămîne grea dar, la naștere, o naștere petrecută și ea în taină – fără ca iubirea dintre cei doi să fie tăgăduită – Ustina moare. De asemenea și pruncul. La sugestia starețului Nikandru, Arseni înțelege să trăiască de acum încolo identitatea Ustinei, tot ce face fiind pentru mîntuirea singurei femei pe care a iubit-o. Va trăi toată viața cu convingerea că Ustina și pruncul trăiesc în el, sînt vii în el, în trupul și sufltul lui. Și, mai mult, faptul că locuia un „trup străin” făcea ca ființa lui să nu fie atinsă de primejdii, nici de inconvenientele vîrstelor: „Nu-i mai era frig, căci nu îi poate fi frig cuiva care este într-un trup străin.” Un trup străin drag. Un trup „străin” cu care te asemeni. Adunați cu toții într-o „asemănare”, care nu e a viciilor, ci a căutării sfințeniei.

„Negocierea“ identităților
Unde mai întîlnim o asemenea putere de identificare cu celălalt? În poezie. Prin cuvînt, supremă îndrăzneală!, poetul e întemeietor de lume, asemenea Celui Care ne-a creat. Povestea e lungă și cu multe controverse. Dar, pe lîngă aceasta și poate chiar mai mult decît atît, poetul este unul care „își împrumută” identitatea, care se împrumută mai multor identități, trăiește mai multe alterități. Lectura poeziei e legare și dezlegare de vieți. De alte vieți, individualizate în actul lecturii. Ce poți aștepta mai mult de la poeți? Cînd Eminescu afirmă, în Odă (în metru antic), „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.”, cititorul, în actul lecturii, se rostește la rîndu-i într-o asemenea afirmație. Poetul angajează cititorul într-o mișcare/schimbare ontologică, îl transpune într-o altă/nouă identitate, înnoindu-l continuu. Antrenarea omului în actul lecturii (unei poezii, a literaturii în genere) este un act de curaj (pe care îl avem tot mai rar) și în același timp de încredere în necunoscut, o confruntare – în micul creuzet al lecturii – cu viitorul. Aici, în aceste întîlniri „livrești”, se produce înnoirea ființei, desfacerea ei din convenție și clișeu, din cenușiul existenței și din perisabil. Trăim – și prin această modalitate – întălnirea într-un trup social multiplu, dispus vindecării. Nu e puțin lucru. E un proces de continuă nergociere a identităților, de ameliorare și îmbogățire a acestora, de „conlucrare” în cadrul unor relații reversibile.

Demiurgul nu-și ascunde plînsul
Desigur că Mihai Eminescu, simțind procesul entropic al destrămării lumii, poate înfățișa un Demiurg izolat într-un plîns neauzit din intermundii, spunînd „De plînge Demiurgos, doar el aude plînsu-și” (precum într-o variantă la Scrisoarea I), dar am văzut însă, în Testamentul lui Avraam, că totuși Demiurgul nu-și ascunde plînsul (manifestat prin lacrimile trimisului său, Arhanghelul Mihail), că nu-și reține emoțiile. Adam, aflat la poarta cerului, „Ba plînge și se jeluiește, ba se bucură și se veselește” pentru sufletele mîntuite și pentru cele nemîntuite. Exponenții cerului au și ei sentimente, pe care nu și le ascund. Emoțiile ne sînt date spre a le trăi, noi între noi, spre a înainta cu ele pe calea desăvîrșirii, cu viul care înnoiește mereu în sufletul nostru. Trăim prin adorație, prin celelalte manifestări ale sentimentelor frumoase, prin emoțiile poetice. Avraam ezită să răspundă mesajului ce i-a fost trimis. În cele din urmă Moartea, cu o înfățișare strălucitoare arătată doar celor aleși, îi ia sufletul celui fără prihană printr-un vicleșug, invitîndu-l să-i sărute mîna. Nici poeții nu ezită să ne fure sufletul. Prin vicleșugul metaforei. E un vicleșug ludic, pentru care îi iertăm. Și au poezii și pentru jelenie, și pentru bucurie. Avraam amînă de cîteva ori moartea, raportîndu-se la finitudine, descopere lacrimile arhanghelului transformate în nestemate și le ține pentru el... Descifrează niște semne care i se par mai presus de lumesc – cum e și glasul chiparosului auzit în drumul spre casă... – dar nu le dezvăluie. Acum. E egoism, la acest om atît de generos, e prudență, e uimire învinsă în fața minunii?... Derută cînd e atins de fiorul finitudinii? Poetul nu ține ascunse nestematele versului – egocentric, dar nu egoist –, dezvăluie generos aceste nestemate... Nu e prezent în finitudine, ci într-un continuu început de lume, pe care o întemeiază cu ajutorul cuvîntului. Înnoiește mereu sinceritatea lumii, a relațiilor dintre oameni. Este atît de tulburător să te regăsești asemănător cu ceilalți întru frumos, în căutarea și cinstirea sfințeniei, și nu în viciu. Să deslușești mereu, împreună cu ceilalți, simbolistica lucrurilor ce te înconjoară, a trăirilor oglindite în sufletul tău. Și-i minunată neostenita întîlnire dintre sacru și profan. Aici se întîmplă minunățiile lumii. În lucrarea participativă a ființelor umane, luminată de transcendența divină. Poezia nu-i un substitut al credinței, ci o emanație a acesteia, în felurite chipuri manifestată. Însă nu-i lucru simplu și ușor să te livrezi frumosului. Mai ales atunci cînd urîtul are atîtea fețe ispititoare.