Primul lucru ce îţi sare în ochi la noul volum semnat de Dan Cristea, Citind cărţile de azi, este cactusul de pe copertă, detaliu dintr-o ilustraţie a artistului Mircia Dumitrescu. Imaginea pare cât se poate de nimerită pentru a sugera, figurativ, chipul ţepos al criticului literar generic. În cartea de faţă, îl regăsim pe autor în postura criticului de întâmpinare sau de „cititor profesionist“, cum spune, lipsit de emfază, în Argument.
Fără pretenţii de panoramare exhaustivă ori de hartă completă, Citind cărţile de azi reprezintă „o selecţie a cronicilor literare publicate între 2008 şi 2013“. Nu ritmicitatea săptămânală a cronicii literare (şchioapătă, după cum mărturiseşte) este relevantă în cazul lui Dan Cristea, ci rezistenţa în arena actualităţii literare. Din generaţiile mai vechi de critici literari, Dan Cristea se numără printre puţinii care nu au abandonat oficiul criticii de întâmpinare. Citând o frază din Sollers („Actul cel mai revoluţionar constă astăzi în a deschide o carte întro bibliotecă şi în a o citi, gândind ceva despre ea“), criticul defineşte, de fapt, cronica literară şi rolul ei: „Lăsând deoparte conotaţiile cuvântului «revoluţionar», cam ceea ce face o cronică literară se regăseşte şi în acest îndemn implicit: a deschide o carte astăzi, într-un timp şi în împrejurări de marginalizare a literaturii“. Citind cărţile de azi este, astfel, o pledoarie implicită atât pentru critica de întâmpinare (tot mai urgisită de „elitiştii“ universităţilor, dar şi de condeierii satisfăcuţi de likeurile de pe facebook), cât şi pentru lectură, în general. Dar o lectură care nu se poate dispensa de escorta critică a literaturii. De altfel, Dan Cristea este un umanist old fashion, admirator al lui Harold Bloom şi apărător al canonului estetic, imposibil în absenţa instanţelor critice: „sunt un «devotat al literaturii», cum ar zice Harold Bloom“ (această profesiune de credinţă apare în cronica la Ultimele zile din viaţa Literaturii de Alexandru Matei, care „abordează literatura dintr-o perspectivă culturalistă“, crezând că „deschiderea cât mai permisivă faţă de divertisment şi de dorinţele publicului ar constitui o cale de salvare pentru Literatura care îşi trăieşte ultimele clipe“). Faptul că Dan Cristea iubeşte literatura se vede şi din felul în care înţelege exerciţiul critic. Când comentează un volum de cronici al poetului Traian T. Coşovei, Dan Cristea ajunge la o distincţie pe care o făcea Faguet, între două tipuri de critică, una „a defectelor“, ce ar fi fost inventată de critici, şi alta a „frumuseţilor“, apanaj al scriitorilor. Critica ideală ar fi însă aceea care reuşeşte să le îmbine pe cele două, situate la extreme: „Din «critica defectelor», aşa cum o practică Traian T. Coşovei, mânuind îndeobşte tacul de biliard al ironiei şi apelând la tehnica indirecţiei (titlurile unor cronici, de exemplu), pot învăţa mulţi critici cu instincte demolatoare, opaci însă, pe de altă parte, la «critica frumuseţilor»“. O asemenea critică echilibrată, care încearcă să vadă ambele jumătăţi ale paharului literar, întreprinde şi Dan Cristea (cuprins doar în mod excepţional de furor anihilant). Verdictele, implicite sau explicite, sunt, de regulă, nuanţate, arătând, în egală măsură, calităţi şi cusururi ale cărţilor analizate. Criticul nu mânuieşte buzduganul, ci mai ales floreta înţepăturilor ironice sau termeni blânzi, ca într-un protocol al eleganţei diplomatice (câteva exemple mai abrazive: Panorama critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea a lui Marin Mincu propune un „torent de clasificare şi nomenclatură, alcătuite după un zel à la Linné“; „Critică de etichete care amână livrarea conţinutului“ – despre I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii a lui Dan C. Mihăilescu; despre Ioan Pop-Curşeu, care avea ambiţia unei „cărţi capitale despre Baudelaire“, în Baudelaire, la plural, notează apoteotic, în final de cronică: „Critica literară este, aşa cum se pare, ceva mai dificilă“; despre Spaţiu privat al Elenei Vlădăreanu: „lirica din actualul volum apare totalmente fără carne, precum o ramă din care lipseşte tocmai tabloul. În plus, jargonul româno-englez în care scrie acum e un atentat la expresivitatea limbajului poetic“). Deşi nu-i lipsesc nici formulările sintetice memorabile, Dan Cristea nu se declară un adept al acestora, găsind că „au şi păcatul de a simplifica ucigător în cele mai multe din împrejurări“. De aceea, interpretările sale sunt minuţioase, răbdătoare, desfoliind multiplele foiţe ale scrierilor literare, astfel încât rezultatul final să nu piardă pe drum subtilităţile ori urmele abia vizibile ale unor sensuri ascunse. Se ştie că Dan Cristea este un practicant al criticii tematiste (numită şi critica simpatetică, critica de identificare, critica imaginarului), chiar dacă în cronica de întâmpinare, esenţial impresionistă, sunt convocate şi alte instrumente critice (în funcţie de specificul volumelor comentate), dar şi distanţa ironică sau ochiul evaluator.
Un alt motiv care face plăcută lectura cronicilor (la cărţi de toate genurile, de la poezie, proză, istorie şi critică literară, eseu la diaristică şi memorialistică, dar şi la autori din toate generaţiile) este tonul criticului literar, deloc peremtoriu ori plin de morgă, ci comprehensiv, ponderat şi adesea străbătut de prea-umane uimiri. De pildă, în cazul lui Fănuş Neagu: „Ceea ce nu se poate explica raţional şi rămâne, probabil, «faţa ascunsă» a omului Fănuş Neagu e faptul cum un scriitor, de altminteri sensibil şi înzestrat cu multe însuşiri, a putut fi atât de mizerabil îndoctrinat politiceşte, încât să agreseze verbal, într-un mod inimaginabil, pe câţiva dintre colegii săi care n-au avut altă vină decât pe aceea să gândească altfel, altfel decât atacatorul. Mă întreb, n-ascund lucrurile, cu profundă tristeţe“. Există şi câteva recitiri ale unor „clasici“ reeditaţi, Camil Petrescu, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu. Din relectura celor 11 elegii se reţine o concluzie aparent paradoxală, amintind şi de opinia lui Eugen Negrici din studiul său despre Nichita Stănescu (publicat în Figura spiritului creator): „Interpretările cele mai rele şi mai anoste ale elegiilor s-au produs tocmai pe fondul încercării de a depista şi urmări în versurile poetului o coerenţă a ideilor mai mare decât aceea pe care o oferă poezia însăşi. Or, la Nichita Stănescu al elegiilor, se întâmplă adesea, ca să-l parafrazăm pe Todorov comentându-l pe Rimbaud, să înţelegem bine ce se spune, dar să nu ştim despre ce se vorbeşte“. Cu alte cuvinte, să nu căutăm un filosof în poetul Nichita, ale cărui „teme“ filosofice sunt doar stimulii unei prodigioase imaginaţii poetice, mizând pe „inversarea perspectivelor“.
Citind cărţile de azi este nu doar o culegere de cronici utilă, ca îndreptar de lectură ori ca bibliografie selectivă pentru diverse alte cercetări dedicate, dar şi un manual de critică aplicată. Din care s-ar putea învăţa că pe un cactus pot creşte şi flori delicate.
