A rămas în memorie faptul că, asemenea lui Dandanache, I.L. Caragiale a fost „cu toate partidele, ca rumânul imparțial...“ (O scrisoare pierdută). Autorul șia mărturisit indeciziile, acceptând, avant la lèttre, statutul tovarășului de drum. Dincolo de doctrine și de slăbiciuni amicale, scriitorul s-a lăsat purtat și de propria nevoie de confort. Când se ivea, prilejul de zeflemea trebuia onorat. Au apărut, în multe împrejurări, portițe de evacuare a tensiunilor. Intelectualii umaniști au funcționat mai mereu, în interiorul partidelor și al oficioaselor, ca niște pietre la rinichi sau ca niște alunițe. Stăteau excelent în vitrină, expunându-se atacurilor și ducând greul muncii redacționale. Sub boemia ziaristică, se adunau frustrări și osteneli salahorice. Caragiale și-a asumat, cu sarcasm, inconsecvențele, recunoscând astfel că semnătura lui, deși interesantă, era dispensabilă: „Când dar avem aristonul, mă-ntreb, care casă de oameni să se mai lipsească de binefacerile muzicei? Care petrecere, fie în salon, fie pe iarbă verde, să n-aibă muzică? Unde pui și avantajul acesta? Aristonul e ușor; îl poți lesne transporta. Iată, de exemplu, eu cu al meu am cântat la «Epoca», și acuma cânt la «Drapelul»; pe câtă vreme amicul meu Rădulescu-Motru… viceversa. Ba încă el, mai tânăr, a făcut odată un tour de force: a cântat într-o zi și colo, și colo“1. Publicistul lucra, deseori, ca un zilier. Dacă nar fi avut bagajele pregătite, ar fi ajuns coleg „în toate Camerele“ cu personajul său din O scrisoare pierdută.
Caragiale tachina „sistema democratică“ românească, în realitate o plutocrație cu pronunțate accente ereditare. Personajele pe care nu le menaja sunt oligarhii erijați în apărători ai tradiției aulice. Rromânul (1893) e „născut dintr-o veche familie de adevărați boieri, cari au știut totdeauna să pună interesul patriei mai presus de interesele de clasă renunțând la privilegii, el, aristocratul get-beget, este adevăratul democrat…“2. Jurnalistul adună, întro frază, toate reproșurile pe care, după 23 August 1944, presa procomunistă, în frunte, le va face liberalilor. Se întrezăresc zone comune cu atitudinea lui G. Călinescu din articolul Ceață artificială („Națiunea“, nr. 103, 26 iulie 1946, p. 1)3. Grafia surprinde nuanța prefăcută a greseierii. Poate că scriitorul a recurs, pentru această redare, la amănuntul că, în limba greacă, la începutul oricărui cuvânt, consoana „ñ“ (rho) primește, obligatoriu, spiritul aspru. Tonul marțial este receptat în registru peiorativ. Caragiale respinge sonoritatea falsă: „Nu ne batem joc de România și de românism, vorbe care se pronunță și se scriu cu un singur r , ci de rrromânism și de Rrromânia cu trei rrr; nu de popor, vai de capul lui! râd destul atâția de el! ci de poppor, ba câteodată și bobbor, când e rromânul «supărat» și răgușit de supărare.// Ce-i drept, în politică parcă găsim până acuma chinorosul preferabil cotonogelii – nu ca chestie de coloare politică, fiindcă noi, ca niște moftangii sinceri, mărturisim că nu facem parte din niciun marre partid historric! –, dar pentru cuvântul că chinorosul cu spălătură tot se ia, dar bătaia, după cum spune înțeleptul proverb, nu se mai întoarce“4. Iarăși, scriitorul nu-și căuta un alibi, preferând să- și asocieze, autoironic, mâinile pline de tuș tipografic cu atmosfera îmbâcsită a epocii. Niciun martor nu rămâne inocent. Megalomania politicienilor îl va fi debusolat pe Caragiale. Dacă statul român modern fusese recent instituit (undeva între 1848- 1864), rezulta că vechimea partidelor nu avea acoperire. Erau, pentru temutul jurnalist, simptome de provincialism și de imaturitate. O perspectivă apropiată avusese, în 1880, Ion Ghica, în epistola Liberalii de altădată, adresată lui V. Alecsandri.
Se manifesta, în pragul secolului al XX-lea, o reacție ostilă la adresa conservatorilor și chiar a liberalilor. Aceștia din urmă își împliniseră, în marginile contextului, programul stabilit: unitatea națională și indepedența. Adunarea facțiunilor „roșii“ sub umbrela P.N.L., abia în 1875, părea o mutare de criză. Politica, sub aspectul ei demagogic, nu s-a confundat, întru totul, cu fidelitatea gazetarilor. Orice compromis părea intolerabil dacă se desfășura, exclusiv, în condițiile impuse de angajator: „Prin urmare, domnule cititor, ia bine seama: la orice petrecere – aristonul; la orice gazetă – coloana V“5. Așadar, vremurile ar fi impus regula jocului nu doar în politică. Permutările, inevitabile, se produceau și din pricina persoanelor disponibile. Înțelegem acum, în alt spirit, resemnarea lui Farfuridi: „Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!...“. Abandonarea corabiei înainte de furtună putea reprezenta și o nouă întemeiere. De altfel, în contradicție cu orice opinie serioasă, cea mai impunătoare structură în viața publică a României era, după Caragiale, un ziar. Fondatorul îi făcea reclamă: „Căci noi credem și vom crede totdeauna că, în această Belgie a Orientului, partidul politic cel mai numeros nu e nici partidul de la guvern, nici cele din opoziție, cari au, slavă Domnului! destule principii, ci partidul nostru, partidul Moftului român, care nare niciun principiu“6. Cu această atitudine sfidătoare și permisivă, care sintetiza spiritul carnavalesc medieval, persistent încă la noi, Caragiale va fi îmbrățișat, fără rezerve, de avangardiști. E harta unei lumi dezinteresate de parlamentarism și preocupată de parlamentări.
Să îndrăzim să bănuim că, pentru Caragiale, partidele respective ajunseseră anacronice? A fost, după toate probabilitățile, un proces îndelungat, clarificat în perioada exilului german. Distanța a mai răcit emoțiile. Caragiale contesta posibilitatea ca, în România, să se fi conturat o reală dispută politică. Revoltele țărănești din 1907 au întărit ideea că democrația parlamentară eșuase: „Partidele politice, în înțelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noi de clasă și, prin urmare, pe programe de principii și idei, nu există în România. Cele două așa-numite partide istorice, care alternează la putere, nu sunt,în realitate, decât două mari facțiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facțiunilor sunt mai mult sau mai puțin ambițioși politicieni. Firește că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intențiuni: «toți, toți, cum zice Antonius, sunt bărbați onorabili!». Iar clientela este plebea incapabilă de muncă și neavând ce munci, negustorași și precupeți de mahalale scăpătați, mici primejdioși agitatori ai satelor și împrejurimilor orașelor, agenți electorali bătăuși; apoi productul ibrid al școalelor de toate gradele, intelectualii semiculți, avocați și avocăței, profesori, dascăli și dăscălași, popi liber-cugetători și răspopiți, învățători –analfabeți toți, teoreticieni de berărie; – după aceștia, mari funcționari și impiegați mititei, în imensa lor majoritate amovibili“7. Mutatis mutandis, un sentiment de aceeași natură au provocat măsurile luate de Carol al II-lea împotriva partidelor în 1938. Neîncredere s-a accentuat odată cu autoritarismul lui Ion Antonescu. Alegătorii dezaprobau din start orice inițiativă a partidelor care împărțiseră puterea, chiar și stând mai des în Parlament. Circuitul închis al guvernării – o prelungire a mentalităților feudale – accentuase, în 1907, descumpănirea: „Împărțită în două bande, ce se numesc cu pretenție «istorice» – liberal și conservator, – bande mai nesocotite decât niște seminții barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenie, fără frică de Dumnezeu,– această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe cari le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numite aci democratice“8. După 40 de ani de aparentă stabilitate, încununați de ceremonia jubiliară din 1906, monarhia purta, în ochii lui Caragiale, răspunderea că moravurile balcanice stagnaseră, că inechitățile se adânciseră și că binomul electoral acționa ca niște coterii. Deranja, în special, prosperitatea necontrolată a acestor grupări de patricieni, protejați parcă dinadins de dinastie.
Până prin 1947, jurnalismul de atitudine civică nu a fost numai o formă de propagandă electorală. Presa însemna, pentru Caragiale Eminescu, Slavici, și, mai târziu, pentru G. Călinescu, o modalitate firească de întreținere. Era un mediu imprevizibil, dar indispensabil spațiului public. Cu ajutorul manuscriselor eminesciene, putem să ne imaginăm o zi de lucru. După o noapte aproape nedormită, corectând și redactând articole pentru „Timpul“, poetul se îndrepta spre Parlamentul României. În sala unde avea loc ședința, Eminescu își nota dezbaterile momentului, formula observații pe marginea acestora, schița viitoarea polemică. Își amintea de micile socoteli personale pe care și le propunea încheiate repejor. Pe un colț de coală scria și câteva versuri, ajustând rime. Pleca de acolo având sentimentul că participase la mersul cetății și că, uneori, dispunea de o certă trecere. Într-o intervenție în care bagateliza, de la înființare (31 martie 1893), Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, Caragiale strecura un paragraf referitor la utilitatea publică a presei, împiedicată să-și exercite rolul pentru că organizatorii ținuseră acea întrunire cu ușile închise: „Noi, ca ziariști, datori să ținem pe cititorii noștri la curent cu toate evenimentele importante, nu putem îndestul regreta această extremă discrețiune a Congresului. Și ne întrebăm, fără să putem găsi vreun răspuns plauzibil, ce motive au putut determina pe Comitetul central a lua o măsură așa de ciudată după părerea noastră“9. Răspunsul e evident: caracterul meschin al proaspetei facțiuni. PSDMR își păstrase caracterul de club de dialog pe teme socialiste, neputincios să aspire intrarea la guvernare.
Alexandru Călinescu (Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Ed. Junimea, 1976), Florin Manolescu (Caragiale și Caragiale: jocuri cu mai multe strategii, Ed. Cartea Românească, 1983) și Alexandru George (Caragiale: glose, dispute, analize, Fundația Culturală Română, 1996) au subliniat faptul că, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ziarul tindea să înlocuiască romanul în competiția cu „viața“. Discutăm atât despre convenția literară realistă, cât și despre ritmul cotidian. Gazetele informau despre mersul legislativului. Prezenți în disputele găzduite de ziare, umaniștii stăteau înaintea unor încercări, izbutite rareori, de a exprima opinii distante față de obligațiile de serviciu. Implicarea literaților în chestiunile privind administrarea și necesitățile țării era bănuită de lipsa oricărei îndemânări. Bunăoară, după tabloul lucid din broșura 1907. Din primăvară până-n toamnă. Câteva note (1907), prozatorul primea dojeni părintești, deoarece ar fi abordat un subiect sensibil pentru puterea lui de cuprindere 10. Era semnul că, în țară, Caragiale nu mai impresiona prin verva pamfletară de la „Moftul român“, „Epoca“, „Drapelul“ și „Universul“. Cunoaștem îndemnurile adresate, în repetate rânduri, ca scriitorii să rămână la uneltele lor, ignorând următoarea listă de prim-miniștrii ai României: M. Kogălniceanu, I. Ghica (de 3 ori), T. Maiorescu (conducând 2 cabinete), N. Iorga și Octavian Goga. Suntem la curent cu regretabilele derapaje ale unora dintre ei, însă trebuie subliniat altceva. Să menționă m, de pildă, că, dintre membrii fondatori ai Junimii, au mai deținut această demnitate în stat Theodor Rosetti și Petre P. Carp, ambii în câte două ocazii.
Nu insistăm enumerându-i pe scriitorii cooptați ca titulari de ministere. Cu multiple hibe, sistemul politic înclina și pentru asemenea soluții. Totuși, adevărații beneficiari erau alții: „Familiile sărmane din plebea orășenească, lipsite de orice mijloace de producție, trăind din mică precupeț ie, ori din slujbe sau slujbușoare, ori din cârciumăritul de mahala, ori din meserii mai puțin ușor de mărturisit – toate aspiră, grație școalelor naționale, să-și vadă copiii cât mai degrabă, după vârsta majoratului, în cel mai rău caz funcționari; în cel mai bun, măcar deputați ministeriabili, dacă nu chiar miniș tri...“11. Caragiale, veșnicul catindat, nu-și făcea iluzii vorbind despre aspirațiile politice ale burgheziei. Cațavencu nu a fost învins, ci amânat. Oricum, nu Dandanache era opozantul lui, ci timpul. În acel climat, după propria afirmație, făcută la confruntarea cu Tipătescu, „i se cuvenea“, întradevă r, mandatul de deputat. Părerea este întărită de proiectul dramatic Sotirescu, Titircă et C-ie (Berlin, 1905). Mecanismul electoral crease prea multe variante favorabile. Trebuia puțintică răbdare. Totuși, în O scrisoare pierdută, doar bătrânul Trahanache venera această valoare, pentru că nu aștepta nimic în plus. Brânzovenescu, Zoe și Cetățeanul turmentat exclamă, nu fără panică: „Nu mai e vreme“. Să urmărim, mai departe, scurtul traseu al lui Mișu Sorescu din Smărăndiț a. Roman modern (1893). Orfan de mic, lepădat în Parisul desfrânat, moștenitorul a fost chemat „să vie inapoi în patrie, unde, fiind la putere guvernul reacționar, fu numit numaidecât într-un fotoliu de deputat – ales de colegiul pe atunci al patrulea, astăzi al treilea, de colegiul țărănimii românești, în momentul când el nu intrase încă în țară, când era încă pe drum, fiindcă, din cauza întreruperii circulației prin inundații, fusese silit a se opri două zile la Viena“12. Și el sosise de la Centru.
Rromâni sunt, deopotrivă, liberalii („progresiști“ și „boboreni“) și conservatorii. Taberele își schimbau pozițiile pe măsură ce alternau la guvernare. Intriga, desigur, gazetarul nealiniat la niciuna dintre cele două ideologii dominante. Am văzut scepticismul lui Caragiale în legătură cu rezistența socialiștilor în fața erodării interne. De asemenea, orice organizație partinică era, în viziunea scriitorului, un grup dornic de căpătuire: „Un partid așa de popular și de numeros credeam că va deschide de perete ușile sale: oricât ar fi un partid de tare nu trebuie să împingă de la sine pe cine vrea să se apropie de dânsul. Noi mărturisim că ne promiteam câteva ceasuri de mulțumire în așteptarea marelui Congres socialist“13. Farfuridi se încadrase în legea dezvoltării istorice, anticipând, în discursul din actul III al Scrisorii pierdute: „precum la 21, dați-mi voie (se șterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea și la 84 și 94, și ețetera, întru cât ne privește... pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă!“. Încă puțin, și, după un lustru de la profeția citată, se petrecea „trădarea generoșilor“ (1899). Calul troian era darul obligatoriu.

____________
1 Coloana a V-a..., în „Drapelul“, I, nr. 161, 23 noiembrie 1897, apud I.L. Caragiale, Opere. IV. Publicistică, Ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, Prefață de Eugen Simion, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2011, p. 785.
2 I.L. Caragiale, Opere. II. Proză literară. În periodice. Postume, Ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna și Constantin Hârlav, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2011, p. 201.
3 Pentru unele precizări vezi George Neagoe, Mizantropul optimist: G. Călinescu și (de)stalinizarea României, Cartea Românească, 2015, p. 132.
4 „Moftul“ în fața opiniei publice, în „Moftul român“, nr. 12, 7 martie 1893, apud Opere. II, p. 293. 5 Ibidem, p. 785.
6 Moftul și politica, „Moftul român“, I, nr. 37, 13 iunie 1893, apud I.L. Caragiale, Opere. IV, p. 463.
7 1907. Din primăvară până în toamnă. Câteva note, apud I.L. Caragiale, Opere. IV, p. 126.
8 Ibidem, p. 131.
9 Politica [Evenimentul politic...], în „Moftul român“, I, nr. 19, 4 aprilie 1893, apud I.L. Caragiale, Opere. IV, p. 447.
10 Vezi I.L. Caragiale, Opere. IV, p. 1088.
11 1907. Din primăvară până-n toamnă. Câteva note, în I.L. Caragiale, Opere. IV, pp. 129-130.
12 I.L. Caragiale, Opere. II, pp. 299- 300.
13 Politică [Evenimentul politic...], în I.L. Caragiale, Opere. IV, pp. 447-448.