Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Hotarul de Ioan Lăcustă


Chiar atunci când ai ajuns să crezi că surprizele îţi vin de-acum obosite, că nu mai ai loc în suflet decât pentru repetări, iată că mai apar bucurii ale neprevăzutului.

Nu demult, m-am aflat în nordul Dobrogii. Nu era un timp al Soarelui mistuitor, precum în versetele lui Bogza. Dimpotrivă, vreme mai mult mohorâtă, prag de ploi, cu mult fum în zare, venind de dincolo de Dunăre, dinspre resturile fostului combinat siderurgic. Pretutindeni poleială electorală, vopsele peste sărăcia care copleşeşte, peste nevoile care chircesc suflete, vieţi.

Dar nu despre zumzetul electoral simt nevoia de a aşterne aceste şiruri.Am fost invitat să le vorbesc unor elevi de gimnaziu din câteva aşezări nord-dobrogene - în ţinutul copilăriei şi adolescenţei mele - despre lumea presei de odinioară. Participam la programul "News to know. Ştiri să ştii - introducerea în mass-media democratică". Proiect iniţiat de Liga Tinerilor Români de Pretutindeni cu sprijinul Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti şi la care revista "Magazin istoric", unde lucrez, a fost solicitată să colaboreze. Dincolo de inerentele stângăcii organizatorice din astfel de întruniri, surprizele n-au contenit a mă asalta.

Surpriza aparentei normalităţi, mai întâi. Profesorii reuşesc să-şi apere elevii de convulsiile vieţii din afara porţilor şcolii. Un efort adeseori ignorat sau trecut prea uşor cu vederea de factorii politici decizionali, care, probabil, îl consideră aproape firesc, obligatoriu. Nu-i deloc astfel. Dincolo de rutina obligaţiilor pur informative, ale manualelor, majoritatea dascălilor reuşesc să-şi ocrotească pruncii primiţi spre educare. îi apără de valurile agresivităţii unei lumi scăpate, parcă, de sub control. îi îndeamnă şi-i învaţă să creadă că munca, prietenia, devotamentul, altruismul şi multe alte noţiuni, care tind să devină simple vorbe terfelite în hulpava noastră tranziţie, sunt încă adevăruri de viaţă.

În lumea convulsionată din care veneam, astfel de universuri şcolare, precum cele din Măcin, Cerna, Greci, Carcaliu sau Luncaviţa, par mici oaze de speranţe. Copiii sunt încă încurajaţi să viseze, să-şi clădească zări de speranţe, să se ferească instinctiv de răul care tot vine spre ei.

Dar cât pot ei, şi dascălii lor, să reziste? Cât de tenace pot suporta, zilnic, răgetele semidocţilor din multele, multele emisiuni TV programate spre îndobitocire? Cât mai pot fi apăraţi doar cu dăruirea educatorilor, când lumea cealaltă, de dincolo de porţile şcolii, se deschide tot mai ameninţătoare? încă le repugnă copiilor din lumea satelor tentaţia drogurilor, a sexualităţii şi pornografiei, a violenţelor de tot felul...

Cât îi mai poate apăra lectura, literatura, mă gândeam, stârnindu-i la discuţii, încercând a le afla, dincolo de sfieli şi inhibiţii, gândurile despre presă, despre istorie, despre cărţi citite. Există în mai toate şcolile biblioteci, dar multe cărţi sunt vechi, sau sunt venite otova, din ce mai donează câte unul când îşi triază biblioteca personală.

Sunt computere, multe computere în şcoli. Dar, în Cerna, o profesoară mărturisea că umblă cu geanta plină de pixuri, când e vremea tezelor, să le împartă copiilor, mulţi, care nu şi le pot cumpăra. Vor să citească presă copiii, dar mulţi, foarte mulţi din ciclul gimnazial, încă nu ştiau prea bine ce-i acela un ziar. Sau nu puteau aminti titlul vreunuia, ori a unor publicaţii pentru vârsta lor. Şcolăriţe din Carcaliu mărturiseau parcă ruşinate, că ar dori să cumpere din când în când câte o publicaţie, dar "s-a desfiinţat chioşcul Rodipetului". Pentru un abonament, nu au atât de mulţi bani la un loc, lună de lună.

Într-o sală de clasă a Şcolii generale nr. 1 din Măcin, o elevă de liceu - venise în mod special la întâlnirea cu "domnul scriitor" - îmi mărturiseşte că vrea "să se facă" ziaristă. "Dar pot reuşi, dacă nu-s tupeistă?". Un băietan mă iscodeşte "dacă este periculos să fii ziarist. Am auzit că şi la noi sunt bătuţi. Sau chiar omorâţi".

Şi multe, multe alte întrebări. Nu cred că erau pregătite de alţii. Păreau preocupaţi de gazetărie, aşa cum o înţeleg la anii lor: "de ce se publică atât de multe lucruri negative"; "mai au încredere românii în presă"; "ce se întâmplă atunci când apar neadevăruri"; "de ce se scrie atât de mult despre viaţa personală a vedetelor şi fotbaliştilor".

Ce poţi să le răspunzi, să-i faci să înţeleagă că nu acesta este rostul presei. Şi, mai ales, ce poţi să răspunzi unor întrebări, precum: "E greu să fii scriitor?" "Mint şi scriitorii?"...

A fost pentru prima dată când m-am văzut confruntat cu o situaţie mai mult decât incomodă. Nu pentru că nu mai participasem la astfel de discuţii, sau nu mai întâlnisem astfel de întrebări. Dar acum, formulate de acei copii născuţi după 1989, care mi-au mărturisit că nu mai văzuseră niciodată un scriitor "pe viu", curiozităţile lor conturau alte dimensiuni ale răspunsurilor. Ce mai poţi să le spui, adevărat, despre mitul scriitorului român, acum, într-o Românie în veşnice campanii, nu doar electorale. Când "mateloţii" feluriţi, de ani şi ani, "l' împiedică să meargă"...

Mulţi dintre acei copii scriau. Mi-au arătat creaţiile lor. încercări de a-şi pipăi sufletele, ale unor posibili viitori medici, ingineri, oameni de afaceri, cadre didactice, politicieni sau...culegători de căpşuni aiurea.

Dorind să le răspund, scormoneam în mine dezlegări la întrebări care, abia atunci astfel formulate de acei copii, repet, născuţi după 1989, deveneau şi ale mele. Ce mai înseamnă să fii scriitor român? Unde se opreşte acum drumul cărţilor tale către sufletele unor astfel de viitori cititori? Şi câte altele.

Mă imaginam în locul lor, la vârsta lor de acum, ducându-mă în de demultul meu odată. întrebări asemănătoare am pus şi eu atunci. Cine mi-a răspuns? La fel precum aceşti şcolari, căutam un sens, un trup, adevărului, dreptăţii, cinstei, frumosului şi multor altor cuvinte. L-am găsit? L-am urmat? La fel ca ei, priveam spre fascinaţia scriitorului ce-aş fi vrut să devin, tulburat de prezenţa, rară, a câte unui autor, întâlnit în întruniri similare. Ascultam spusele lor, crezându-le adevăruri. M-au minţit când i-am urmat? Am greşit când m-am îndepărtat?

Pe măsură ce le vorbeam acelor copii fascinaţi de scris şi oamenii lui, stârnit de curăţenia nedumeririlor din sufletele lor, constatam că treceam hotarul unui timp care vine în viaţa scriitorului. Când trebuie să răspundă la singura întrebare a scrisului său: cât adevăr ai adus în Lume? întrebare dură, nemiloasă, dar fără de al cărei răspuns nu poţi merge mai departe. Nu te poţi elibera şi nu-i poţi spune nimic adolescentului ce te iscodeşte despre rostul scrisului şi al scriitorului în lumea în care şi el curând va intra.

Părinţii îl îngrijesc atât cât sunt în stare şi cât se pricep. Dascălii îl ocrotesc atât cât pot. Lumea de dincolo de poarta şcolii îl primeşte cu duritatea câinoşeniei ei. Nu-l poţi întări în greul ce-l aşteaptă decât vorbindu-i despre adevăr. Despre drumul tău spre adevăr. Despre adevărul pe care l-ai adus Lumii.

Câţiva şcolari inteligenţi din Măcin m-au încurajat, pentru prima dată în viaţă, să trec şi hotarul acestei hotărâtoare întrebări: cât adevăr ai adus în Lume?

Şi am recunoscut, chiar dacă nu neapărat în faţa lor: puţin. Extrem de puţin. Am minţit şi m-am lăsat minţit. Odinioară, ca şi acum.

Nu ştiu dacă-i un început pentru scrisul meu. Dar eliberare este. Adevărată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara