Contemporane cu Pădurea spînzuraţilor, Baltagul şi Enigma Otiliei, romanele ciclului Hallipa (Fecioarele despletite, 1926, Concert din muzică de Bach, 1927, Drumul ascuns, 1932, şi Rădăcini, 1938) înfăţişează un moment ulterior în evoluţia genului la noi. împreună cu Camil Petrescu, dar fără a teoretiza, Hortensia Papadat-Bengescu (1875-1957), de la a cărei naştere se împlinesc la începutul lui decembrie 125 de ani, anticipează proza primei generaţii de după războiul mondial şi de întregire. O oarecare nefixare a limbajului critic a făcut să se spună că ea inventează romanul nostru psihologic şi de analiză. Sau că, în opinia din epocă a lui E. Lovinescu, evoluţia de la subiectiv la obiectiv a romanului Hortensiei Papadat-Bengescu reflectă acelaşi parcurs al romanului românesc. însă este un neadevăr, pe de o parte, să se susţină că romanul anterior al lui Slavici sau Rebreanu, de exemplu, nu conţine psihologie şi analiză. Iar pe de altă parte, subiectivitate şi obiectivitate nu sînt concepte etice, privitoare la atitudinea autorului, cum le interpreta Lovinescu, ci concepte retorice referitoare la perspectiva naratorului. Din astfel de confuzii nu s-a înţeles bine înainte de-al doilea război (şi, uneori, nici după) felul în care s-a schimbat romanul nostru de la generaţia veche la acea nouă din interbelic. Preferinţa pentru persoana întîi la Camil Petrescu şi la ceilalţi nu vine în contradicţie cu teza lovinesciană a obiectivării. Romanul nou este mai obiectiv decît cel vechi în sensul eliminării lirismului (a se vedea primele nuvele ale Hortensiei Papadat-Bengescu) şi al imixtiunilor etice ale autorului în text (a se vedea romanele lui Agîrbiceanu). Persoana la care se narează este, aşa zicînd, o subiectivitate asumată în chip foarte obiectiv.
Schimbarea nu ţine doar de tehnică. Perspectiva diferită asupra faptelor din roman oglindeşte o altă concepţie despre om. Dispare încrederea fără margini pe care autorii secolului XIX o aveau în puterea omului de a cunoaşte şi stăpîni lumea. Omul modern nu mai este creditat cu facultăţi asemănătoare. De aceea lui i se pare onest să vorbească, în romane, doar în nume propriu, la persoana întîi, cum declară Camil Petrescu. Să spună doar ceea ce poate vedea şi înţelege. Nu mai mult, ca în cazul omniscienţei balzaciene, dar nici mai puţin decît atît.
Fără să fie, teoretic cel puţin, dar şi în folosirea persoanei întîi, la fel de radicală, Hortensia Papadat-Bengescu introduce în romanul românesc un element esenţial pentru schimbarea cu pricina: personajul reflector. Termenul a fost pus în circulaţie de Henry James şi nu-i era cunoscut autoarei Fecioarelor despletite. Care făcea totuşi din Mini, una din eroinele primului ei roman major, un astfel de personaj. Reflectorul e acel personaj prin intermediul căruia sînt apreciate, la un moment dat, celelalte personaje, actele, comportamentul ori vocabularul lor, dar şi situaţiile de viaţă în care sînt puse. Mini din Fecioarele e un astfel de mediator. Luăm cunoştinţă de ce se întîmplă prin felul ei de a ,,citi" lumea din roman. Acest filtru înseamnă sfîrşitul omniscienţei clasice şi al uriaşei încrederi în pozitivitatea lucrurilor care făcea farmecul romanelor unui Jules Verne, bunăoară. Reflectorul se îndoieşte, se simte limitat în capacitatea lui de a înţelege, se poate înşela sau minţi. Lui, omul nu i se mai prezintă ca o fiinţă omogenă: aşa încît nu-şi mai poate face observaţiile pe eşantioane, ca să le generalizeze pe urmă. Relativitatea concepţiei atrage relativitatea perspectivei narative. Filosofia s-a schimbat şi a determinat o nouă tehnică. De aceea Mircea Eliade ori Anton Holban se vor simţi, în romanele lor, atît de diferiţi de L. Rebreanu ori G. Călinescu. Nu vor scrie pur şi simplu altfel, ci vor gîndi altfel.
Chiar dacă n-a avut nici o aplecare spre teorie, precum Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu oferă în romanele ei un material mai subtil şi mai complex decît autorul Patului lui Procust pentru evoluţia romanului nostru modern. Tocmai asta o face pe autoarea Hallipilor inconturnabilă, atunci cînd discutăm despre acest roman. Oricît de dificilă ar fi rămas lectura Concertului şi a celorlalte, în parte din cauza limbajului neologistic al vremii care nu s-a impus totdeauna, aceste romane se vor citi de fiecare dată cînd cineva va dori să înţeleagă cum s-a trecut de la Ion de Rebreanu la Ioana de Holban şi de aici mai departe spre romanele de după al doilea război şi de astăzi.
