Născut la Bucureşti în urmă cu mai bine de şase decenii Horaţiu Rădulescu este actualmente - dintre conaţionalii săi - cel mai cântat compozitor; în Europa, în Statele Unite, în Australia, în Extremul Orient. Trăieşte in Elveţia, dar o bună parte a activităţii sale componistice este legată de Capitala Franţei unde a trăit începând cu sfîrşitul anilor '60. Din această perioadă datează primele sale orientări în domeniul spectralismului muzical, anume utilizarea sistematică a elementelor spectrului sonor, drept material de bază al demersului componistic. Pe această direcţie poate fi considerat drept unul dintre cei câţiva pionieri ce inaugurează această nouă tehnică de lucru în domeniul creaţiei muzicale, tehnică spre care se îndreaptă încă în perioada anilor petrecuţi în ţară, la Bucureşti.
Dispune de o operă impresionantă de peste o sută de opusuri dintre care se disting ciclul celor şase cvartete de coarde, cele cinci sonate pentru pian, concertul pentru pian şi orchestră, alte lucrări instrumentale şi vocal instrumentale scrise pentru ansambluri mai puţin convenţionale. Posedă, de asemenea, o discografie importantă, realizată la importante case de discuri.

D. Av. - Horaţiu Rădulescu, cu totul recent, "Academia Oamenilor de Ştiinţă" de la New York ţi-a publicat o prezentare şi ţi-a dedicat un amplu studiu. Este prezentată activitatea ta în ultimii 47 de ani. Să înţeleg că ţi-ai schimbat orientarea? Din Europa către Extremul Orient şi către Statele Unite? Sau este vorba de globalizare, fenomen ce acţionează inclusiv la nivelul operelor de artă.
H. R. - După patru decenii ajungi să fii cunoscut şi recunoscut. E un lucru firesc. Este, probabil, respectul, consideraţia pe care opera le poate impune. Iar aceasta în importantă măsură şi datorită faptului că nu am facut nici un compromis.
D. Av. - Nu ai fost angajat, nu ai fost lefegiul nimănui. Asta ţi-a permis să ai o atitudine consecventă. Spre exemplu în ce priveşte analiza şi studiul sunetului, cercetarea fenomenului sonor, fenomenologia sunetului şi - pe de altă parte - realizarea unei creaţii care porneşte de la valorile fundamentale ale sunetului.
H. R. - într-un anume fel ne întoarcem la Pytagora. El ne-a spus cu şase secole înainte de Christos că în interiorul sunetului se află un ocean de vibraţii. Acesta ne poate procura un limbaj complex şi în egală măsură simplu. Am orientat, de secole, dezvoltarea artei muzicale construind pe o scară a echidistanţelor sonore. Natura însăşi oferă, însă, în această privinţă, o scară logaritmică ce dezvoltă raporturi inegale dintre sunete, dintre unităţile spectrului sonor.
Asta am introdus din 1969. Eram la Paris. Mă refer la aşa zisa tehnică spectrală. Se mai numeşte "just tuning". Sunt folosite înălţimi care corespund unor armonice. în plus operez un studiu aprofundat al macroformelor. Totul devine important. Atât la nivel micro, cât şi la cel macro. Procesarea se produce la toate nivelele. Din punct de vedere temporal lucrez simultan în patru nivele de percepţie.
D. Av. - Care sunt acestea?
H. R. - Este nivelul "macro macro-time". La nivel de 56 de minute, spre exemplu, se situează o lucrare mare pe care am scris-o pentru 42 de gonguri tailandeze cărora li se alătură 23 de flaute. Mă refer la "Outer Time", deci "Timpul exterior". Un alt nivel este cel oferit de "înlănţuirea microformelor", un altul de ritm. Apoi "Micro micro-time" este nivelul la care se produce informaţia cea mai mică, cea a transformărilor spectrale de timbru ce se petrec în timp, în fracţiuni de secundă. Sunt informaţii totuşi perceptibile.
D. Av. - Să evocăm perioada de acum patru decenii. Parisul anilor '60 - '70. Am fost împreună, în câteva rânduri, la Darmstadt, în Germania, acest centru al avangardei muzicale internaţionale de după război. Aici, la Centrul pentru Muzica Nouă erau afirmate şi propagate marile idei ale timpului. Aici veneau marile personalităţi europene în domeniul componisticii. Ai frecventat acest loc atât în calitate de student cât şi de profesor. Europa acelei perioade era alta decât este cea de astăzi. în plus eram mai tineri. Aveam o altă relaţie cu lumea, cu mişcarea ideilor.
H. R. - Am fost discipolul unor maeştri absolut fantastici. Mă refer la Olah, la Niculescu, la Stroe. Abia ulterior, la Paris, am întâlnit acele mari personalităţi ale lumii muzicale a timpului, pe Olivier Messiaen, pe Stockhausen, Xenakis, Ligeti, Cage. îmi terminasem studiile universitare la Bucureşti, la Conservatorul de Muzică. Noile contacte, la Paris, la Darmstadt, mi-au folosit. Dar nu mai era un studiu propriu-zis. Am ţinut conferinţe la Paris, la clasa lui Messiaen, în anii '72 şi '73. Mi-am expus ideile şi muzica încă din acei ani. Messiaen era o personalitate foarte deschisă. Adora Orientul.
D. Av. - A fost una dintre personalităţile copleşitoare ale muzicii secolului trecut. Peste câţiva ani, la sfârşitul anilor '70, scria despre tine că eşti unul dintre cei mai originali tineri compozitori, recunoscându-ţi contribuţia la reînnoirea limbajului muzical. Ai plecat din România în căutarea libertăţii, a libertăţii de creaţie, a libertăţii privind obţinerea informaţiei?
H. R. - încă de la sfârşitul anilor '60 am urmărit să mă eliberez de acel complex pe care îl poţi avea faţă de mijloacele tehnice. Am vrut să fiu la curent cu ceea ce se poate face mai bine şi în cele mai bune condiţii. în ţară, opresiunii în plan social şi politic i se adăuga puţinătatea informaţiei.
D. Av. - în anii '60 - '70 informaţia muzicală nu circula în România?
H. R. - Circula puţin şi mediat. Prin intermediul maeştrilor noştri care fuseseră la Berlin, la festivalul de la Donaueushingen. Informaţia era parţială şi nu era directă.
D. Av. - Revenind în actualitate, te-aş întreba ce loc poate avea muzica în lumea de astăzi? O poate ridica, o poate salva? Ne poate responsabiliza?
H. R. - Arta în general şi ştiinţa pot juca un rol imens în lumea de astăzi. Deschid porţi. Ne pot induce sentimentul libertăţii. Pe de altă parte, în contextul zilelor noastre, nu putem să nu observăm proliferarea brutală a spiritului comercial.
D. Av. - Devine dictatorial. în materie de gust. De manipulare a individului, a maselor. Este un alt tip de opresiune. Sub pretextul unei adresări largi, democratice, pot fi induse vulgaritatea şi derizoriul, nimicnicia şi brutalitatea. Şi totuşi anume distincţii pot fi făcute.
H. R. - Desigur. între muzică, teatru - pe de-o parte - şi - pe de alta - artele plastice. în pictură, în sculptură, comunicarea cu publicul este directă, nu este mediată. în artele plastice inovaţia, noutatea, sunt acceptate mai bine. Interpreţii, instrumentiştii, dirijorii, actorii, regizorii - mulţi dintre aceştia - au reacţii întârziate, leneşe, interesate. Mulţi dintre ei sunt angrenaţi într-un vast proces de vânzare-cumpărare. Cântă şi oferă publicului, pe scenă, ce se cere, ce se vinde mai bine. Un repertoriu îngust extins pe durata a două secole. Asta ne oferă prioritar instituţiile muzicale ale lumii de azi.
D. Av. - în altă ordine de idei. Eşti un artist român. Aparţinem spiritualităţii europene. Există un dat special al acesteia, un dat în care te recunoşti?
H. R. - Genetic, spiritual, cultural şi religios. Sunt român, sunt european, sunt ortodox.
D. Av. - Biblia? Nu aparţine şi aceasta Europei?
H. R. - Aici putem vorbi de surse. Personal stimez toate căile care ne apropie de divinitate. Dar ortodoxia, măreţia, adâncimile spirituale ale acesteia, sunt date şi de surse. Mă refer la sursele iudeo-creştine. Asta ne face să fim foarte bogaţi. Spiritual, ritual, inclusiv muzical. Sunt aspecte ce pot fi regăsite inclusiv în muzica mea cea mai abstractă. Este o anume sevă. Care vine de acolo.
D. Av. - Să spunem că acum te-ai situa la vârsta unei anume înţelepciuni?
H. R. - Să o spunem. După anii '90 parcurg perioada unei maturităţi. Simt acest lucru. Mă refer, spre exemplu, la ultimele trei cvartete de coarde. Sunt lucrări grele. Sunt intens elaborate. Par a fi abstracte. Sunt totuşi accesibile. Deşi sunt foarte dificil de cântat. Celebrul Cvartet "Arditi" nu a reuşit să mi-l facă pe cel de-al 6-lea. L-au cântat însă muzicieni din Sidney, din Amsterdam, din Belgia. Totuşi muzicienii din "Arditi" mi l-au făcut pe cel de-al 4-lea, cu o viola da gamba, cu opt cvartete cu evoluţii situate pe suport magnetic şi altul "live" la mijloc. Sunt aspecte ce par tehnice. Dar efectul global este un fenomen natural. Cu cât limbajul este mai autentic, complexitatea acestuia este mai ascunsă. Cauza şi efectul nu sunt explicitate. Dumnezeu o face în chip asemănător atunci când ne oferă frumuseţea prin intermediul câtorva nori, spre exemplu. Nu ne este explicată nici compoziţia chimică a acestora şi nici gama coloristică.
D. Av. - Ce anume apreciezi în spiritualitatea românească?
H. R. - O anume componentă cu care se identifică folclorul ancestral, atât de perfect şlefuit de istorie. Ca un fluviu care mângâie toţi bolovanii până ajunge la mare. De aici decurge şi o anume înţelepciune. Muzica face şi ea parte din acest complex spiritual. Mă refer la muzica ritualurilor, spre exemplu.
D. Av. - E firească întrebarea următoare. Ce anume te enerveză mai mult la români?
H. R. - Exact ceea ce mă enervează şi la alţii. în schimb apreciez inteligenţa românească. E şlefuită de dificultăţile prin care românul a trecut. Personal rămân un european franco-român. Nu pot uita, Franţa m-a primit şi m-a apărat în perioade dintre cele mai dificile.
D. Av. - Care a fost succesul cu totul special care te-a marcat, care te-a propulsat pe mai departe?
H. R. - Au fost mai multe. Rememorez mai ales un concert susţinut în cadrul Festivalului de la Royan, unul dintre cele mai importante în domeniu. Corul Radiodifuziunii din Hamburg mi-a cântat lucrarea "Doruind" pentru 48 de voci soliste. Am fost răsplătiţi cu aplauze frenetice. Am fost cântat de 14 ori în acest festival.
D. Av. - Voi rememora doar câteva prezenţe cu totul semnificative. Anume, la Filarmonica din Berlin ţi-a fost prezentat unul dintre cvartetele de coarde. De asemenea la Festivalurile de la Donaueushingen sau Roque d'Antheron... două mari piese pentru orchestră şi, respectiv, Sonatele pentru pian. Mai nou, Concertul de pian, "The Quest", a fost cântat la Frankfurt cu enorm succes de public şi de presă. în ultimii ani celebrul ansamblu Hilliard ţi-a comandat o liturghie în baza canoanelor din secolul al X-lea. O liturghie pentru "Miercurea cenuşii". Cu totul recent, la Los Angeles, în cadrul unui concert desfăşurat sub genericul "Forţe primare", era vorba de energii ancestrale, ţi-au fost cântate două lucrări camerale. în program mai figurau Stravinski şi Xenakis. Rememorând drumul tău în muzică, se poate spune că traseul este unul în egală măsură spiritual şi profesional, condiţionat istoric, de la Bucureşti la Paris, apoi în Germania şi acum în Elveţia. Unde te simţi cel mai bine?
H. R. - Trebuie să recunosc, în Italia. în anumite locuri marcate de geniul acestui popor, de marile lui personalităţi. Inclusiv muzicale. Dar şi în Franţa, pe valea Loirei, lângă Amboise unde a trăit Leonardo în ultimii săi ani. Sunt locuri care îmi dau sentimentul unei plenitudini spirituale.
D. Av. - Proiecte importante pentru perioadele imediat următoare?
H. R. - Un Concert pentru violoncel, "Ulise", pentru Radio France, lucrez la el din 1999, apoi al 7-lea cvartet de coarde, a 6-a sonată de pian ce va fi cântată în Belgia...
D. Av. - Proiectele ne covârşesc, nu ducem lipsă de ele. Dar bucuriile le poate aduce muzica, în sala de concert, în compania celor cărora ne adresăm.