Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Hoinăreli, trăncăneli & îmbrâceli de Marius Chivu


Anul trecut a apărut la Editura Interval antologia de proză scurtă Junii 03 (grupând 23 de tineri prozatori braşoveni), prefaţată de Andrei Bodiu cel care şi conduce cenaclul literelor braşovene. Dan Ţăranu a publicat în acea antologie un fragment din romanul de faţă, al cărui titlul, cvasiasemănător filmului lui Luc Besson din 1997, sugerează mai degrabă o naraţiune SF. Nu numai că romanul este cât se poate de realist, dar nici nu se ridică la o cotă comparabilă, prin proporţie, cu filmul lui Besson.

Mă văd din nou nevoit să deplâng, în primul rând, lipsa epicului şi nu ştiu ce explicaţie să dau acestui fenomen care mă tem să nu ia amploare. O fi lipsa imaginaţiei (lucrul cel mai trist cu putinţă), a talentului narativ, în fine, lenea scriitorilor tot mai mult prozatori şi tot mai puţin povestitori sau pur şi simplu o stupidă trăsătură de generaţie sedusă de o nouă formulă de antiroman umplut simplist cu trăncăneli neîncetate şi continue hoinăreli. Căci, dacă ar fi să reduc la câteva cuvinte cartea lui Dan Ţăranu, acestea ar fi: hoinăreli, trăncăneli & îmbrânceli, livrate pe post de roman căci - nu-i aşa!? - ce e romanul, dacă nu o proteică formulă bună la toate? 4 tineri studenţi merg la o petrecere unde beau, fumează, vomită, beau, pipăie nişte fete, beau, vomită, apoi se văd nevoiţi să părăsească apartamentul şi, înainte de a se întoarce acasă dimineaţa, mai întârzie pe acoperişul blocului perorând penibil despre sinucidere. În tot acest timp, trăncănesc onomatopeic şi injurios, se îmbrâncesc şi îşi pun piedici ca nişte mucoşi de grădiniţă, fiecare se dă şmecher în faţa fiecăruia făcându-se din vorbe şi se cred "marfă". Ok, şi? Ce ar fi de "citit" în acest roman?

Se forţează din nou suprainterpretarea de atitudine, adică ceva de genul tânăra generaţie alienată, victimă a societăţii, nonconformistă, care este precum vorbeşte, dezinhibată, provocatoare, ratându-şi existenţa prin inacţiune şi complacere într-un mediu sordid, o generaţie fără vlagă, fără repere, cu un prezent "varză" şi cu un viitor incert. Romanul lui Dan Ţăranu se vrea acel tip de proză la finalul căruia nu rămâi cu nimic, acest nimic intenţionând să fie tocmai Sensul lui. Nu e prea comod? Prea... degeaba? Moartea din final nu are nici o consistenţă şi se potriveşte în naraţiune ca nuca în perete. Nu ştiu dacă convenţională sau pe bune, dar prefaţa lui Andrei Bodiu este suspect de entuziastă pentru foarte puţinele şi �subţirelele" lucruri pe care le spune. Andrei Bodiu îl numeşte pe autor "tânăr furios" şi vorbeşte despre "o anumită voluptate a lipsei de sens". Nu ştiu cât de furios este Dan Ţăranu, însă Ema, naratorul cărţii, se înscrie - cu excesele de rigoare - în masa uriaşă şi, inerent, plată a tinerilor care îşi epuizează energiile nediferenţiaţi într-un grup de mediu, într-un anturaj de circumstanţă. Nu e nici mai furios, nici mai "calm" decât oricare alt tânăr extras la întâmplare dintr-un cămin studenţesc, oricare din România. Aici se înscriu toate trăsăturile personajelor "nemulţumite", împreună cu codul, limbajul, stilul de viaţă: în comun, dar în comunul neinteresant, care nu poate fi un caz. Pentru cei care ştiu cât de cât ce înseamnă viaţa de student căminist, romanul lui Dan }ăranu e plat ca apa de robinet. Dacă tânărul autor ar fi vrut să scrie un roman de mediu, de atmosferă, de referinţă pentru acel "student way of life" (chiul, chefuri, băutură, nopţi albe, sex) ar fi trebuit să depăşească totuşi imaginea primară care poate fi redusă la cea mai simplă frază rostită de cel mai simplu student. Încă un exemplu de inadecvare în genul celor care nu ştiu prea bine cum e cu hip-hop-ul şi cu grunge-ul, dar scriu despre muzică şi culturi alternative sau underground. Deficitul de proză pe această zonă se cere rezolvat, dar nu oricum. Altfel se compromite însăşi demersul şi, mai ales, conceptul.

Faptul că personajele romanului sunt tineri fără căpătâi care pleacă dimineaţa chercheliţi de la un chef trăncănind gratuit întruna, îl determină pe Andrei Bodiu să vorbească despre diferite chei de lectură: "E un (fals) roman de aventuri, e o oglindă "mateină" la început de mileniu, e romanul unei generaţii care trăieşte, coleric, cu furie, dar şi cu maximă dezabuzare". Iar pe coperta a IV-a citim că, pe cât de frivolă, viziunea romanului e "pe atât de gravă". Să fim serioşi - a se citi circumspecţi - o clipă! Nu putem fi atât de naiv sensibili şi să consimţim la profunzime plecând de la atât de puţin. În măsura în care depinde de o serie de determinanţi (gustul şi experienţa proprie, contextul ideologic ş.cl.), interpretarea are şi o componentă non-raţională care trebuie nu doar conştientizată, dar şi stăpânită. Tentaţia suprainterpretării e, în fond, clasică, dar nu o face mai puţin rizibilă, iar un dram de vigilenţă critică (pentru credibilitate) nu strică niciodată. Cu atât mai mult cu cât principiul este destul de pervers: acolo unde lipsesc semnele, însăşi lipsa de semn poate deveni un semn. Cunoaşterea fiindu-ne refuzată, re-cunoaştem. Semiotic vorbind, ştim că expresia nu e motivată de obiect, ci de conţinutul lui cultural, care este - după cum iarăşi prea bine ştim - rezultatul convenţiei, al unei codificări prin consens. De aceea, căutând cu orice preţ urmele semnificantului dispărut, riscăm să proiectăm in absentia asupra textului setul comun de pattern-uri hermeneutice. În demersul de articulare a unui sens, actul receptării nu este suveran, independent de o sintaxă textuală. Superficială, în acest caz. Nu e suficient că opera poate suporta in abstracto un număr variat de scheme interpretative, mai trebuie şi ca perspectiva abordată, pentru a fi legitimă, justă, să fie şi coerentă, dar, mai ales, susţinută îndeaproape de structurile manifestate sau măcar conţinute în mod virtual de plaja textului. Aşa cum o viziune critică improprie limitează opera, opera impune, totuşi, o limită viziunii critice. Al patrulea element nu suportă nicidecum asemenea interpretări înnobilatoare. Şi nici altele.

Dan Ţăranu nu este un autor ignorant, are cultură - multe referinţe din text ni-l arată inteligent, cu gusturi muzicale bune şi, filologic, bine pregătit -, iar fraza lui are oarece umor, autoironie şi chiar stil. Din păcate, romanul lui plictisitor, fără nerv epic şi fără imaginaţie, total lipsit de read-appeal nu îl reprezintă deloc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara