Se cunoaşte cazul dispariţiei a şapte tablouri din Muzeul Kunsthal de la Rotterdam, între care un Picasso, un Gauguin, două Monet şi un Matisse, evaluate la 100 de milioane de euro. Presa franceză scrie că, deşi hoţii au fost identificaţi iar unii arestaţi de poliţia română, despre soarta tablourilor nu se ştie nimic. Ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi aceea că hoţii n-au găsit cumpărători şi au ars tablourile. În soba unuia dintre hoţi, poliţia ar fi găsit cenuşa a cel puţin unul din tablouri. Analiza ei va arăta dacă e vorba cu adevărat de una din pânzele furate şi de care anume. Doar tabloul datorat lui Matisse ar fi rămas intact. Motivul cruţării lui e suprarealist: hoţii nu cunoşteau numele pictorilor, singur numele lui Matisse le spunea ceva, prin asemănarea cu Matiz, marca de automobil comercializată pe piaţa românească. Despre piaţa operelor de artă n-aveau, în schimb, idee. Ceea ce exclude posibilitatea unei comenzi. Nu poţi să nu te întrebi ce i-o fi apucat pe hoţii români să fure tablouri. E o formă pretenţioasă de hoţie, cel puţin deocamdată, în România. Furtul de opere de artă se face, de obicei, în ţări cu tradiţie în materie, la o comandă precisă şi cu instrucţie prealabilă. Numeroase mari colecţii din SUA şi nu numai au fost rodul unor asemenea comenzi, în care erau şi sunt amestecaţi beneficiarii ultimi, dar şi artişti, falsificatori, notari, poliţişti de frontieră şi vameşi. Nişte hoţi singuratici nu se pot descurca, mai ales dacă nu ştiu ce fură. Din nefericire, lipsa de pricepere se dovedeşte mai rea decât competenţa: hoţii pricepuţi nu ard tablourile furate, lăsând păgubaşilor măcar speranţa de a le crede intacte şi şansa de a le recupera, ei sau urmaşii lor, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.