Există o categorie de oameni care nu se pot împăca cu nimeni și nimic. Probabil că Herta Müller aparține acestei familii de spirite ostenite. E încredințată că nimic nu dispare, nici măcar prin scris. Nici nu crede că literatura poate tămădui, de aceea trebuie să privească mereu altfel înlăuntrul lucrurilor. Herta Müller e o damnată și se hrănește cu asta. Una pentru care neliniștea se găsește în locurile unde puțini se încumetă să cerceteze.
Dialogul cu Angelika Klammer - publicat după doi ani de la apariția germană și în limba română (în excelenta traducere a lui Alexandru Al. Șahighian) - nu surprinde cititorii Hertei Müller. Patria ei nu e un sâmbure de măr. E un abator de gânduri și imagini. Un malaxor de frisoane apocaliptice. Căci Herta Müller, la fel ca Poe, închide fereastra fumurie, o acoperă cu draperii întunecate și grele, apoi se plânge de lipsa luminii. Cum să (mai) câștigi pariul luminii? Totuși, un mecanism al dezagregării produce o paradoxală strălucire. Aici se insinuează literatura Hertei Müller. Mijloacele concrete vizează intimitatea din centrul propriilor obsesii: patria se ascunde într-un măr putred, cu sâmburele otrăvit de la bun început. De către cine? Familie, societate, Securitate, condiția de femeie pur și simplu, destinul? Din toate câte puțin.
O anume prevalență a stării de mortificare se găsește în textele scriitoarei de origine română. Cangrena socială și tortura moștenite încă din satul natal interferează și obligă femeia de mai târziu să supraviețuiască pe mai multe planuri deodată. Nu are cum să nu contrarieze inexistența vreunei așteptări, lipsa oricărei proiecții ferme. Herta Müller este o ființă alergică la ceremonial și exuberanță. Vitalitatea ei se alimentează exclusiv din instinctul supraviețuirii melancolice. Ea trăiește cu trecutul în cochilie, dar nu metaforic, ca Norman Manea, ci amplificând totul cu greutatea vulnerabilității. Îl târăște cu ea și strânge din dinți, revoltată, amestecând frica și teroarea Securității cu straturile vinovăției indirecte, dar și cu povara   sinuciderilor din „Grupul de acțiune Banat”. Cu alte cuvinte, și în Patria mea era un sâmbure de măr citim povestea unei ființe ce și-a pierdut de foarte devreme inocența. Nu a regăsit-o decât târziu, undeva la frontiera dintre sens și imagine, în colaje spontane și fără scop artistic.
Angelika Klammer nu stârnește partenera de dialog. Nici nu cred că are de gând. Intervievatoarea nu trădează voluptatea întrebărilor incomode. Se vede bine că aparține cititorului empatic, atent la discreția celui întrebat, ce consumă delicatețe în formulări și nu pozează în altceva decât e. Un bun-simț admirativ, fără pretenția confruntării cu iluzia unei poziționări de egalitate – cum, din păcate, se întâmplă adeseori în spațiul nostru cultural.
Patru coordonate tematice se desprind din dialog: biografia rurală (trauma familiei), biografia urbană (trauma Securității), biografia artistică (Grupul de acțiune Banat și istoria Leagănului respirației) și mitologia estetică. Fiecare dintre acestea păstrează în alertă subteranele, ce comunică între ele. Portretul final arată o ființă care, chiar și în 2014, nu și-a îmblânzit melancoliile radicale. În prima etapă, amintirile ei dialogate reîntâlnesc imaginarul vegetal. Speriată de natură, dar iubind plantele, tânăra Herta Müller dezvoltă de foarte devreme o vocație a vremelniciei. Care crește statornic într-o ființă dedicată înstrăinărilor. Vinovățiile și fricile se înfrățesc în copila temătoare că va fi prinsă în trupul ei, că lipsa afectivității din familie ține de normalitate. Totul se confirmă. Bunica suferă de demență, tatăl - plecat voluntar la 17 ani cu trupele SS - se va refugia în băutură și moare relativ tânăr, iar mama, după experiența lagărului sovietic, își pierde sensibilitatea. Herta Müller experimentează de pe acum blocajul unei inafectivități funciare. Nu e de mirare că, scriind despre copilărie, cea din urmă ajunge să fie mai rea decât a fost. Între ce e permis și ce nu se află o copilă ce-și  cenzurează orice acces la normalitate - de la cea socială, la cea religioasă. Foarte vie e prezența păcatului căutând-o pe ea, nu invers, iar visul nu e nicidecum evaziune, pentru că „în somn îți ești confiscat ție însuți”.
Fișa copilăriei este un contract al anihilării viitoare. Combinatorie de afecțiune rece și sentimente invizibile, mereu sub semnul terorii și fricii. Ce reacție poți avea, de pildă, la o mărturisire de felul: „Cred că m-aș fi speriat dacă dintr-o dată mama mar fi mângâiat?” Explică însă totul, iertând: de la rătăcirea bunicii la lipsa de maternitate a mamei orbită de frica politică. Ideea ei pare simplă, spunând că individul nu știe cum lucrează în el ceea ce a trăit.
Știe că, dacă vrea să fie tânără, trebuie să plece din sat. Orașul aduce altă limbă, cu metafore ce inundă germana decisiv. Va cânta în gând, pe drumul spre interogatorii: „Patria mea un sâmbure de măr era, căutândumi drumul între seceră și stea”. Pricepe de la bun început că există, orwellian, două Ministere ale Sentimentelor: unul dictat de regimul din țară, celălalt de Asociația Șvabilor din Germania. Ambele pregăteau discreditarea ei, după modele cunoscute de Paul Goma, Monica Lovinescu, C.V. Gheorghiu, Vintilă Horia și alții. Se observă, așa cum reiese din Dosarele ei de Securitate, că scenariile erau identice, cu rezultate previzibile: exilații se acuzau reciproc, convinși de faptul că celălalt e agent. Crede că Securitatea funcționa ca „o uriașă centrală a fricii cu specialiști ai fricii școliți psihologic”, o „asociație masculină marțială, arbitrară, filistină. Femeile erau considerate lipsite de forță, proaste și sentimentale”. Dar a avut și noroc. Prietenia ei cu Jenny, fiică de nomenclaturist, trece multă vreme neobservată, până când și ea cedează unei concesii tragice. Între „te aruncăm în râu” și „Cine sembracă curat nu poate ajunge jegos în ceruri”, cele două amenințări ale anchetatorilor, crește tulpina viitoarei scriitoare. Moartea tatălui, alături de șicanele Securității, vor fi decisive în acest sens.
De-acum, Herta Müller face din tăcere un acoperiș al melancoliei. Iar melancolia nu e starea de vis a egoismului pentru ea, cum proclamă Cioran. Însă rămâne „vigoarea tuturor slăbiciunilor”.
Ca niciunde în scrisul ei memorialistic, e drept că pe spații restrânse, Herta Müller lasă în afară și câte ceva din feminitatea ei. Recunoaște obsesia ei pentru îmbrăcăminte, de exemplu, dar și pentru înfrumusețare. Încolo, rămâne discretă: pomenește scurt de un divorț și cum, la plecarea din țară, va fi însoțită de Richard Wagner, cu care se căsătorise. Admite că erotismul din comunism, atât cât era, avea de-a face cu voluptatea extrasă din obediență. Numai că se ajungea, de fiecare dată, la rătăciri triste, pentru că relațiile, șubrede, amestecă seducția cu un fel de calcul.
Cu „chipul desculț” se gândește deseori la sinucidere, respingând fericirea posibilă, considerată „o sminteală necesară”; toate cu gândul la Roland Kirsch și Rolf Bossert – prieteni scriitori în ale căror sinucideri nu crede. Grupul de acțiune Banat rămâne familia ei. Detaliind imaginea unui grup unit de spaime și neliniști, dar și de naivitate, singura femeie dintre acești scriitori e încântată, după decenii, că niciunul nu trădase. Nimeni nu devenise informator. E, cred, singurul de acest fel, alături de oniricii structuraliști. Până astăzi ea nu dă semne că ar iubi România, pentru că securiștii au fost reactivați, crede ea, iar dosarele, prelucrate sistematic după 1990, nu au lăsat nicio șansă adevărului deplin. În plus, societatea și guvernele nu au condamnat clar, prin procese, crimele Securității. Ciudat e că, la expatriere, și germanii folosesc aceleași manevre psihologice. În experiența ei cu sistemul impenetrabil al Securității a existat o singură fisură: prestigiul rapid câștigat în Germania. Anchetatorii erau convinși fie de-o   urzeală secretă, fie că devenise agent. De fapt, nu era vorba decât despre „mereu aceeași nefericire cu mereu alt chip”. Nu degeaba Oskar Pastior,   spune ea, și-a trăit viața „în vârful picioarelor”. Herta Müller nu crede în întâmplare, nici în coincidențe.
În schimb, limba română, cu folclorul ei, cu sonoritățile ei subtile, cu Blecher, îi procură acel „sentiment vital ce mi se potrivește mai bine”, găsind frumusețea în unicul fel acceptat, adică subit. Vorbește rar limba română, uită mult, dar admite cum ea se amestecă „mereu, neschimbat, în ceea ce scriu”.
Pentru Herta Müller, scrisul este o necesitate lăuntrică împotriva unui refuz lăuntric. Literatura ei trebuie înțeleasă prin alchimia urmărită cu rațiunea traumei într-un labirint al tăcerii. Scopul, unic, definitiv: recâștigarea inocenței.