Victor Ivanovici, reputat profesor, critic şi traducător stabilit în Grecia în 1985, conferă coerenţă, în recentul său volum de eseuri, unei multitudini de teme şi subiecte, graţie abordării dialogice a literaturii. Cele trei secţiuni ale volumului (Spre o poetică a traducerii, Ratio comparationis, Repere româneşti contemporane) reuşesc performanţa de a discuta esteticul în termenii unei permanente deschideri spre spiritual şi social, ca pe o atipică filosofie aplicată ce nu-şi pierde nicicând misterul prin elucidări străine propriei naturi (după cum o declară, în câteva adevărate profesiuni de credinţă).
În mod simbolic, volumul îşi are punctul de pornire (din care creşte armonios) într-un grupaj de studii dedicate traductologiei, care privesc traducerea ca „funcţie nucleară a limbajului”. Un rol de prim plan îl joacă aici Borges, cel care a schiţat direcţia unei veritabile „traductosofii”, de unde derivă o viziune a întregii literaturi ca ansamblu al unor voci izvorâte dintr-un abis, acordate până la ştergerea eului propriu, individual, spre a lăsa locul Glasului generic: „voce plurală” neobosită, el reînnoieşte la infinit tentativa de a traduce prin cuvânt arhetipurile experienţei umane. Demonstraţia întregului volum constă tocmai în revelarea modului în care funcţionează, în literatură, un „pantraducţionism” apt să creeze o simfonie.
Socialmente, traducerea, „loc privilegiat al comunicării”, poate dobândi valenţe strategic-regeneratoare, după cum reiese din exemplul tălmăcirii, de către Ştefan Aug. Doinaş, a unui sonet de Mallarmé. În plin comunism, arta traducerii a însemnat, astfel, o reconectare la firesc, reamintind publicului relaţia privilegiată a literaturii româneşti cu cea franceză, în contrast cu „autohtonismul delirant, de nuanţă fascistoidă, extrem de ostil oricăror contacte cu restul lumii” (p. 64) practicat de ideologia comunistă.
Aşadar, doctele studii ale lui V. Ivanovici nu sunt aride, ci arzător conectate la social, iar grilele de lectură oferite de exegeţi şi teoreticieni precum I. P Culianu, M. Bahtin, formaliştii ruşi, E. Coşeriu, V. Nemoianu ori I. Even-Zohar îşi probează valoarea instrumentală. Reunind toate aceste fire interpretative diverse într-un arsenal exegetic prestigios, cu acţiune concertată, autorul participă la revolta împotriva „marilor povestiri” doctrinare ale secolului trecut (marxism, psihanaliză, structuralism), cu „insuportabila lor trufie metodologică” (p. 340).
Apelând deci la teorii privind mitanaliza, polisistemul, revendicarea secundarului, cultura populară a râsului, de-canonizarea genurilor înalte, concomitent cu canonizarea celor umile, proces urmat de o recanonizare a genurilor de-canonizate anterior etc., analizele formează un corpus fascinant: în Legendele lui Gustavo Adolfo Bécquer se identifică fantasticul romantic, care umple locul lăsat de transcendenţa izgonită; în proza lui Márquez, vechile mitologii mexicane nahuatl potenţează elementele „angoasei fantastice”; după cum o lectură în cheie gnostică a unui roman de Seferis duce la uimitoare concluzii sau o analiză comparată a prozelor lui Carlos Fuentes şi Mircea Eliade descoperă că „spaţiotemporalitatea alternativă” se lărgeşte printr-o „nouă dedublare a misterului”; sunt descifrate semnele lăsate de Kavafis în palimpsestul lui Lawrence Durrell ori convergenţa, până la o intertextualitate amoroasă, a poemelor lui Odysseas Elytis şi a predecesorului (şi mentorului său) Andreas Calvos; Sem Tob de Carrión, rabin şi poet sefard, ilustrează un pluralism cultural autentic în Spania sec. 14. Extraordinar apare un erou al lui Vargas Llosa, care-şi reconstruieşte profilul iudeo-peruvian prin contaminarea cu acela al unui mic trib amazonian, machiguengas, dobândind, în final, o identitate polifonică şi dialogică. Este un exemplu de „gândire slabă” eficientă: prin cordialitate, interlocutorii pot depăşi (învinge) uşor ideologiile contrastante ale discursurilor lor.
Demn de remarcat este faptul că autorul discută contribuţia românească în literatură (prin reprezentanţi precum Gellu Naum, Norman Manea şi Gabriela Adameşteanu) ca una perfect inserată în generarea mondială de valori. Victor Ivanovici face o operă de hermeneutică, demersul său fiind adesea revelatoriu: opera literară este dezvăluită ca teren de elecţie al întâlnirilor mirabile şi al fertilelor interferenţe. Victor Ivanovici, Un caftan pentru Don Quijote. Spre o poetică a traducerii şi alte repere, Bucureşti, Ed. Ideea Europeană, 2011.