În timp ce liderii nazişti se aflau în închisoare în aşteptarea procesului care va avea loc la Nürnberg, câţiva psihiatri au primit misiunea de a-i consulta, îndeosebi ca să prevină eventuale sinucideri. Problema căderii psihice a prizonierilor a devenit gravă când s-a sinucis Robert Ley şi a fost nevoie ca la uşa fiecărei celule să fie plasat un poliţist. În celule se aflau Keitel, Streicher, Hess, Ribbentrop, Göring şi alţi 17 deţinuţ i de rang înalt, 22 în total. Americanul Douglas Kelley i-a făcut Reichmarschall-lui vizite mai îndelungi decât celorlalţi deţinuţi care îi fuseseră încredinţaţi. Între cei doi s-a stabilit un raport excep- ţional. Ca toţi deţinuţii, Göring simţea nevoia unui interlocutor, după luni de zile în care nu schimbase un cuvânt cu nimeni. Pentru Kelley nu exista ocazie mai bună de a studia pe viu psihologia unui criminal. L-a vindecat pe fostul Reichmarschall de toxicomanie, i-a câş- tigat încrederea şi a scos de la el mărturisiri care l-au condus la două concluzii. Prima a fost că liderul nazist, cunoscut pentru pasiunea lui pentru spectaculos şi teatralitate în viaţa publică, era în fond un introvertit şi un timid. A doua a fost că nimic esenţial din punct de vedere psihologic nu deosebeşte un criminal de un om normal, nici măcar dubla personalitate atât de dragă romancierilor. Kelley a luat cu el în SUA însemnările. N-a îndrăznit să publice nimic. Concluziile lui, în special cea de a doua, despre care s-a aflat totuşi câte ceva în epocă, au provocat indignare. Nu numai prin prisma faptului că orice om normal ascunde un criminal, dar şi dată fiind probabilitatea ca, dacă remarca lui Kelley e adevărată, istoria să se repete. Doisprezece ani după convorbirile cu Göring, care, cum se ştie, a reuşit să dejoace manevrele lui Kelley şi să se sinucidă cu cianură, psihiatrul însuşi s-a sinucis, în faţa nevestei şi a copilului, înghiţind o pastilă de cianură, ca să dovedească faptul că un om normal poate alege, în circumstanţe extreme, să se sinucidă ca să nu treacă în ochii opiniei publice drept nedemn, tot aşa cum pacientul lui preferase cianura funiei de care urma să atârne în modul cel mai umilitor. Să fi fost Kelley însuşi paranoic, cum sugerează adversarii săi, care nu-i acceptă teza? Un cercetător american a reluat hârtiile lui Kelley şi a publicat o carte intitulată „Nazistul şi psihiatrul”