Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Hans Castrop în România comunistă de Tudorel Urian


Înainte de 22 decembrie 1989, Leonard Oprea era ceea ce s-ar putea numi un scriitor pour les connaisseurs. Scrisese două cărţi, una de proză scurtă, Radiografia clipei şi un roman, Cămaşa de forţă, ambele interzise de cenzura comunistă, dar a căror circulaţie în regim samizdat, precum şi unele povestiri publicate în revistele culturale făcuseră ca numele autorului să dobîndească o oarecare faimă în cercurile celor care cochetau cu ideea de disidenţă. Categoric, în anii '80, numele scriitorului Leonard Oprea devansa net notorietatea operei sale, din motive lesne de înţeles: circulaţia produselor sale literare se restrîngea strict la nivelul primului cerc de prieteni.

Ghinionul a părut să însoţească destinul cărţilor lui Leonard Oprea şi după căderea comunismului. Publicate imediat după revoluţia din decembrie 1989 (Radiografia clipei în 1990, Cămaşa de forţă, 1992) cele două cărţi ale rezistenţei anticomuniste au trecut aproape neobservate. Era vremea acţiunii, a marilor schimbări, timpul în care istoria se scria în stradă, revoltele se strigau în gura mare, presa scrisă şi cea audio-vizuală puteau folosi exprimarea directă, lipsită de inhibiţii, pentru a rosti cele mai incomode judecăţi şi prea puţini mai rămăseseră cei dispuşi să-şi piardă timpul cu citirea unor opere fictive în care adevărurile politice şi sociale erau învăluite în complicatele înţelesuri ale parabolei. În anul 1999 scriitorul a emigrat în Statele Unite şi, în mod paradoxal, acest act a coincis cu momentul impunerii sale decisive pe piaţa literară românească. Apariţia Trilogiei lui Theophil Magus (Polirom 2000-2002) şi republicarea cărţilor scrise înainte de 1989, Radiografia clipei (Curtea Veche, 2003), Cămaşa de forţă (Curtea Veche, 2004), evenimente amplu comentate de personalităţi al căror cuvînt contează în viaţa culturală românească (Mircea Mihăieş, Vladimir Tismăneanu, Sorin Antohi, Liviu Antonesei, Norman Manea etc.), au făcut ca Leonard Oprea să-şi ocupe locul pe care îl merită în tabloul literaturii române actuale.

Romanul Cămaşa de forţă, scris, potrivit autorului, în anul 1988, dar publicat într-o primă ediţie în 1992 (Nemira) este o parabolă tipică literaturii anti-sistem din ţările aflate sub cizma unor regimuri totalitare. Ideea reducerii unei societăţi totalitare la dimensiunile unui azil (sanatoriu) nu este nouă în istoria literaturii universale. Arhetipul cărţii lui Leonard Oprea este, fără dubiu, monumentalul roman al lui Thomas Mann, Muntele vrăjit. Personajele cu temperamente şi convingeri diametral opuse, bine individualizate din azilul în care se tratează Inochente Damian, discuţiile şi reflecţiile cu substrat filozofic, cultural, religios la care participă acestea, paginile reproduse din lucrări ştiinţifice (extrasele din tratate de psihiatrie) şi chiar numele prietenei protagonistului, Clavdia, (aluzie evidentă la doamna Chauchat din romanul scriitorului german) demonstrează influenţa de netăgăduit pe care Muntele vrăjit a exercitat-o asupra scriitorului la redactarea acestui roman. De altfel, prozatorul român face în cîteva rînduri, chiar în corpul romanului, trimiteri explicite la cartea lui Thomas Mann: "Mă cheamă Clavdia, ca pe doamna Chauchat a lui Mann, Thomas Mann, şi sper să nu fii un Hans, vrăjit, nu ştiu, nu înţeleg, Damian, Muntele vrăjit, amabilă Clavdia, da, da, parcă mi-aduc aminte, povestea aia cu sanatoriul, a existat şi un român internat acolo, încercă ea să-i împrospăteze memoria, aha, Damian, deşi habar n-avea de acel român, oricum erau bolnavi de plămîni, aerul acela îi nenorocea, nu?" (p. 26) Chiar dacă atmosfera generală a azilului, nesfîrşitele flirturi şi conversaţii cotidiene pe cele mai diverse teme trimit cu gîndul la romanul lui Thomas Mann, revoltele şi aspiraţiile de libertate ale lui Inochente (nume plin de sugestii), veşnicul conflict cu medicii (imaginea redusă la scară a puterii politice şi a aparatului represiv) care intenţionează să controleze gîndurile şi comportamentul cetăţenilor-azilanţi, apropie Cămaşa de forţă de romanul lui Ken Kessey, Zbor deasupra unui cuib de cuci. Fireşte, Leonard Oprea îşi adaptează parabola la specificul perioadei "anilor lumină". El descrie cu o duritate extremă realităţile din ultimii ani ai puterii lui Nicolae Ceauşescu, în care viaţa devenise un coşmar pentru milioane de români. Iată, spre exemplificare, "romantismul" unei scene de amor dintr-o vreme pe care, din fericire, am început să o uităm: "Se uită atent la Clavdia care intră în cameră, aşteptînd să zărească aburi înălţîndu-se din trupul ei de parcă ar fi fost plămădit din ţărînă şi iarbă cosită, uscate la soare, apoi răcorite cu stropii norilor. Şi totuşi efluviile de Rexona îi pătrunseră în nări, destrămînd farmecul clipei de reverie. Închise uşa aproape trîntind-o; de ce te-ai enervat atît de brusc? întrebă ea continuînd să zîmbească, te-ai spray-at îngrozitor de mult, bine, mă dezbrac şi fac repede un duş, numai să ai cu ce, văd că au început să economisească energia... nu e apă caldă, şi eu aş fi vrut să mă îmbăiez (...) nu mă săruţi? îl îmbie ea, nu, îmi mirose gura, m-am îmbătat... (p. 97)

Exemple de acest fel se pot da la nesfîrşit cu trimitere la aspectele cele mai absurde ale vieţii în comunism, unele dintre ele de neimaginat astăzi: turnătoria la nivelul propriei familii, activiştii şi ofiţerii care cumpărau din librărie cărţi la metru din necesităţi de decorare a apartamentului, iluminatul casei cu lumînări în orele de seară în care se făcea economie de curent electric. Citite astăzi de către oamenii tineri care nu au trăit acele vremuri toate aceste fragmente par a fi rodul unei neostoite imaginaţii. În realitate, ele nu reprezintă însă altceva decît o descriere realistă a României anilor '80. O Românie în care viaţa cotidiană ajunsese să surclaseze în absurd şi ticăloşie regimul imaginat de George Orwell în romanul 1984. Interzicerea unui asemenea roman într-un stat totalitar, cu regim poliţienesc, precum cel condus de Nicolae Ceauşescu nu mai este în măsură să surprindă pe nimeni. Întrebarea care se pune este însă cum trebuie (re)citită astăzi o asemenea carte? Ca un produs marcat temporal (anul primei redactări a fost, repet, 1987), un document recuperat aparţinînd destul de firavei noastre istorii a rezistenţei anticomuniste prin literatură, sau ca un roman fictiv publicat (în ediţie defintivă) în anul 2004 şi, de aceea, supus exigenţelor estetice ale timpului nostru? Sau, altfel spus, mai poate fi citit astăzi acest roman altfel decît ca un document al samizdatului românesc şi central-european?

Greu de dat un răspuns. Oricum este limpede că într-un fel s-ar fi putut citi acest roman în anul 1987 şi în cu totul alt fel se citeşte el astăzi. În anul scrierii sale cititorii care au avut şansa să citească manuscrisul (nu mă număr printre ei) au fost, probabil, copleşiţi de dimensiunea istorică şi politică a cărţii şi au apreciat la superlativ curajul autorului de a pune pe hîrtie rînduri care la vremea respectivă l-ar fi putut costa libertatea şi poate viaţa (cazul Gheorghe Ursu nu este, din păcate, unul fictiv). Astăzi cartea trebuie să se impună atenţiei publicului în primul rînd prin valoarea sa estetică. Onestitatea morală şi curajul de a spune lucrurilor pe nume nu mai sînt calităţi suficiente pentru a certifica valoarea unui scriitor. Ele ar trebui să facă parte, mai degrabă, din regulile minimale de deontologie profesională a unui jurnalist. Scriitorul are nevoie de ceva în plus.

Rezistă astăzi, din punct de vedere estetic, romanul Cămaşa de forţă ? Mai este el în măsură să stîrnească interesul cititorului contemporan? Mai pot capta interesul parabolele anticomuniste după ce presa anilor '90 a spus direct, fără menajamente şi inhibiţii, tot ce trebuia spus despre natura criminală a regimului comunist? Iată cîteva întrebări de al căror răspuns depinde modul în care va fi primit romanul lui Leonard Oprea de cititorii anului 2004.

Cămaşa de forţă nu este un roman uşor de citit. Schimbarea permanentă a vocilor narative, fraza redactată cel mai adesea în tehnica contrapunctului, naraţiunea amestecată cu dialogurile, nemarcate grafic, fac lectura dificilă şi obligă cititorul la o permanentă stare de vigilenţă. Pe cît de incomod a fost acest roman, din punct de vedere politic, pentru autorităţile comuniste de la sfîrşitul anilor '80, pe atît de incomod se arată el astăzi, din perspectivă estetică şi la nivelul construcţiei narative pentru cititorii zilelor noastre, deprinşi cu toate comodităţile civilizaţiei informaţionale. Efortul de a-l citi merită însă făcut. Fie şi numai din respect pentru curajul unui om care nu s-a temut să-şi exprime speranţele de libertate atunci cînd comunismul părea veşnic, iar numărul celor dispuşi să îl înfrunte era neverosimil de mic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara