Cine n-a citit măcar o dată fabula lui La Fontaine Greierele şi furnica? Eu o ştiu dintotdeauna pe dinafară. Ca şi altele ale poetului francez din secolul XVII. Auzind-o citită cu câtva timp în urmă de fiica mea, şi ea îndrăgostită, şi încă de la o vârstă fragedă, de fabulele lui La Fontaine, mi-am dat seama de un lucru căruia nu-i acordasem atenţie până atunci: morala fabulei aparţine furnicii. Trebuie să recunosc că ideea mi-a displăcut.
Deşi, dacă mă gândesc bine, ea e în spiritul secolului clasic. Cine sunt, în definitiv, greierii din epoca lui Louis XIV? Artiştii, poeţii, Corneille, Racine, Molière, La Fontaine, mai mult sau mai puţin săraci. Furnicile sunt Regele, aristocraţii, oamenii bisericii, mai puţin sau mai mult bogaţi. Lucrurile stau aşa până la Revoluţia din 1789, care reprezintă, între altele, revanşa celor săraci împotriva celor avuţi. Artistul a fost considerat un paria încă din Evul Mediu. El a fost, în cel mai bun caz, Bufonul de la Curtea Regală. Artişti de Curte, iată ce erau scriitorii clasici. Nu numai pentru că îi distrau pe Rege şi pe cei care îl anturau, dar şi pentru că erau plătiţi pentru asta. Apreciaţi uneori, dispreţuiţi mai mereu, au avut acest statut dependent până în epoca modernă. Care i-a eliberat, dar nu pe toţi şi nici de tot, când statul şi mecenatul au luat locul monarhilor. Poeţii continuă şi azi şi în mai toate ţările să nu poată trăi independent, cu alte cuvinte, din ce câştigă de pe urma operele lor. Romancierii au mai multă şansă. În general însă, cei mai mulţi artişti sunt obligaţi să aibă o meserie din care să trăiască. Morala furnicii din secolul XVII a rămas în bună măsură valabilă până azi. Tot greierele, sireacul!
N-a fost nevoie să recitesc fabula pentru ca morala ei să mi se pară şi un pic cinică. A fost destul s-o aud evocată într-o emisiune de la televiziune de către, ciudat, un greiere. Nu, nu de către o furnică. Sau cel puţin aşa îmi închipuiam, înainte de a auzi, repetată, morala. După aceea însă, m-am convins că vorbea o furnică, chiar dacă nu una de-adevăratelea, dar care nici măcar nu părea în stare să se dea drept greiere. Îmi era clar că n-are talent de actor. În demagogia lui furnicească, pleda patetic cauza hărniciei furnicilor şi condamna lenea greierilor. Îşi trăda în fond propria cauză, afirmând ritos că greierii trăiesc pe seama furnicilor, de vreme ce cântecul lor nu le aduce bani. Şi se întreba retoric: în ce secol greierii au trăit din munca lor? Culmea este, adăuga greierelefurnică, că greierii au pretenţia neruşinată că furnicile le sunt datoare şi că s-ar cuveni ca un procent de 2% din avuţia furnicilor să le revină lor, greierilor. Şi că artistul nu poate face el însuşi bani, fiindcă el cântă, nu munceşte. Munca adevărată e aceea a furnicilor. Care îşi construiesc singure muşuroiul cu mai multe etaje şi se răsplătesc singure, şi cât se poate de generos, pentru truda lor. E drept că furnicile ascultă cu plăcere cântecul greierilor şi îl recomandă şi altor furnici (pe bani, nu gratis!), dar nu îl consideră muncă adevărată, aşa că nu se simt obligate să cedeze niscai mărunţiş din averea lor, cu sudoare obţinută, pentru nişte fiinţe care nu ştiu decât să cânte.
Cum vă spuneam, morala furnicii mi-a displăcut din clipa în care am înţeles corect fabula lui La Fontaine. Cinismul ei trebuie însă pus pe seama epocii noastre. La Fontaine n-are nici o vină. Ceea ce m-a tulburat a fost totuşi altceva: faptul că morala a trecut din gura furnicii clasice în gura greierului actual. Un greieraş care ţârâie principiile utilitariste ale furnicii şi îi tratează cu aroganţă pe toţi greierii din lume, care, vezi Doamne, lenevesc cântând în loc să pună mâna pe lopată. Sunt convins că multe furnici-furnici n-ar simţi neapărat lipsa greierilor. Cât despre greierii trecuţi în tabăra furnicilor şi condamnându-i solemn la moarte pe cei care vor să rămână greieri, paraziţi incapabili să-şi câştige existenţa cântând, prefer să nu vorbesc. Nu fiindcă n-aş avea ce spune, dar fiindcă urăsc trădarea şi nu-i iubesc pe trădători. Fie ei şi nişte bieţi greieri metamorfozaţi în furnici pătrunse de importanţa lor.