Trei sînt lumile unde Alex. Ştefănescu, în Jurnal secret. Serie nouă (2009-2015), apărut la Editura Corint Books, îşi invită cititorul pentru ca, împreună, să le exploreze şi să le cucerească; lumea literaturii, aceea socialpolitică a tranziţiei româneşti spre nu se ştie unde şi, fireşte, lumea sinelui, a fiinţei interioare se adună într-o carte luminoasă care mărturiseşte o vibrantă şi molipsitoare bucurie de a trăi („Ce bine că trăiesc! Că exist! Căîncă trăiesc! Ce dragi îmi sunt toţi cei care respiră acum, odată cu mine, pe Pămînt! Ce dor îmi e de cei care au trăit înaintea mea! Ce fericit aş fi să ştiu că oamenii care se vor naşte după ce eu am să dispar se vor bucura, ca şi mine, de viaţă!” – aceasta e prima notaţie a jurnalului, datată 10 octombrie 2009), o carte – spectacol, un show care are şi un „guest star”, pe graficianul Costel Pătrăşcan: desenele lui sînt de un umor nebun, unele într-o ironie corozivă, altele, în tuşele grave ale lecturii realului şi condiţiei umane de aici şi acum: lucrările din „galeria” vernisată de Costel Pătrăşcan în jurnalul lui Alex. Ştefănescu nu pot fi rezumate, povestite, ele trebuie privite.

Dacă preajma, oamenii îi transmit bucuria exuberantă de a trăi pur şi simplu, literatura şi scriitorii reprezintă lumea pe care Alex. Ştefănescu o iubeşte cu toată fiinţa sa: „Dintre oamenii din afara familiei mele (a celei din care provin şi a celei nou înfiinţate), îi iubesc pe scriitori, pe toţi scriitorii şi numai pe scriitori. S-ar putea să nu fiu crezut, dar am ajuns la vârsta când asta mă interesează mai puţin. Cu scriitorii am un limbaj comun, pe ei îi cuprind cu mintea mea şi mă las cuprins, cu încredere, în mintea lor, printre ei mă simt aşa cum presupun că m-aş simţi în paradis”. Invadat de cărţi în locuinţa de la bloc, în casa de la ţară, în garaj, într-o magazie – „cîte 4000-5000 de volume în fiecare loc” –, pe birou, pe pervazul ferestrei, pe computer, boxe, pe imprimantă şi pe covor, căutîndu-le, „vînându-le” şi lăsîndu-se vînat de cărţi la sutele de lansări de la librării, din şcoli şi universităţi, în Bucureşti şi în provincie, cu studenţii nu doar de la Litere (cînd retrăieşte şi „visul pierdut” de a fi fost profesor universitar; ca o consolare, nici E. Lovinescu nu a fost, cum nici, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu...), căutînd mereu întîlnirile cu elevii, cu tinerii şi, mai ales, găsindu-le la tîrgurile de carte – la „Gaudeamus”, în noiembrie 2014, înregistrează şi recordul de a lansa douăsprezece volume în două zile –, Alex. Ştefănescu nu caută în Bibliopolis, în papirosfera unde locuieşte, în fapt, refugiul, retragerea orgolioasă, spaţiul securizant ori, poate, compensatoriu, cum se întîmplă în atîtea paradigme literare, de la romantici pînă azi: în fond, relaţia criticului cu cărţile e asemeni aceleia cu ploile a Anei Blandiana: „iubesc cărţile/ iubesc cu patimă cărţile...”, ar scrie, altfel, Alex. Ştefănescu. În lumea literaturii pe care o iubeşte cu patimă, criticul găseşte puterea (şi plăcerea) de a se bucura sincer de succesul unui scriitor, trăieşte chiar momente de exaltare (recitalul actorului Eusebiu Ştefănescu din poezia lui Eminescu şi Nichita Stănescu e „un eveniment din biografia mea”, notează diaristul), admiră fără rezerve pe Emil Brumaru, dar, mai ales, se identifică în legătura specială, de-o viaţă, cu România literarăcare „înseamnă foarte mult pentru mine”, dorind „cu ardoare”, încă din tinereţe, să facă parte din redacţia ei, mai mult încă e „revista vieţii mele”, nu un loc de muncă, „ci o stare de spirit de care mi-e dor”: aici, iată, e Paradisul: „La România literară s-a câştigat întotdeauna prost, dar totul era atât de frumos, încât problema banilor nu mai conta. Douăzeci de ani m-am simţit ca în Paradis (un Paradis înconjurat de Iadul vieţii de fiecare zi din România)”. Legătura cu România literară e ca o poveste de dragoste mereu problematică, intensă, însă, cu despărţiri dureroase şi împăcări cu atît mai pătimaşe; cînd rupe „orice relaţie (definitiv, credeam eu) cu Nicolae Manolescu şi Gabriel Chifu” şi pleacă „intempestiv” din redacţie, suferă „imens, ca şi cum mi s-ar fi amputat o mână, fără anestezie, voiam chiar, cu o furie ridicolă, să scriu un fel de testament prin care, în eventualitatea morţii mele, să le interzic celor doi să vină la înmormântare”; numai că inima e dată pentru totdeauna revistei, celor care o fac şi, mai ales, personalităţii sale tutelare: „În perioada de ruptură, a trebuit să-i ascult pe tot felul de rataţi perorând cu o ură viscerală împotriva lui Nicolae Manolescu, unul dintre intelectualii de elită pe care îi admir de zeci de ani. Tresăream, ca şi cum aş fi fost biciuit eu însumi, la acuzaţiile sarcastice care i se aduceau, chiar şi la cele îndreptăţite. Este grotesc spectacolul punerii la zid a unui om superior de către indivizi mediocri. Comunismul renaşte fulgurant şi terifiant în asemenea momente”. Iar cînd revine printre colaboratori, în decembrie 2010 e în superbia colindului: „o, ce veste minuntată!, urmează să colaborez din nou la revista vieţii mele, România literară”. În lumea literaturii, printre cărţi şi scriitori, la tîrguri de carte, la Vila Scriitorilor de la Neptun şi în redacţia revistei iubite, Alex Ştefănescu, cum spune , (îşi)salvează timpul.

În „cealaltă” lume, inventariind şi amendîndu-i defectele, Alex. Ştefănescu trăieşte tot în orizontul culturii: invitat la „un grandios bal al milionarilor”, criticul notează faptul că „lumea oamenilor de afaceri mă atrage, dar îmi rămîne străină”, notează, apoi, cu amărăciune nedisimulată, surparea unui „tînăr genial”, Cristian Gava, prin „contactul cu problemele vieţii politice de la noi, dar şi cu ceea ce se petrece în culisele televiziunilor româneşti”, trăieşte în exclamare deziluzia distrugerii, printr-o carte, a „icoanei” unei persoane publice („Am idealizat-o, inevitabil, pe Doina Cornea. Aşa se face că am ajuns să cred că ea este o conştiinţă atotcuprinzătoare, că înţelege chiar şi ceea ce alţii nu înţeleg, că are o capacitate intelectuală cu totul ieşită din comun. Cu această iluzie am deschis cartea ei, Jurnal – ultimele caiete. Ce greşeală de apreciere am făcut! Ce bine era dacă nu-i citeam cartea!”), este intolerant cu propaganda în favoarea ideologiei comuniste şi cu cei care o susţin, cere vehement să se respecte „legea amabilităţii” în România, condamnă „deficitul de mândrie” şi violenţa, ca stil de viaţă din societatea noastră de azi, analizează rece, tăios, cărţile lui Lucian Boia care se ocupă cu demitologizarea, minimalizarea şi defăimarea istoriei României, dar înregistrează, cu mirare şi satisfacţie, cum aculturala lume mondenă îi poate rezerva o surpriză de proporţii, anume, apariţia unui roman „foarte-foarte bun” scris de Codin Maticiuc, om de afaceri din protipendada bucureşteană etc. Această lume, conexă aceleia a literaturii, îi oferă, iată, şi întîlniri reconfortante, cu fani neprevăzuţi, cum e „femeia lătăreaţă şi şleampătă” din metrou, care i-a citit toate cărţile, e abonată la România literară şi-i plac „articolele polemice”: o veritabilă pagină de proză: si non e vero…

Jurnal secret. Serie nouă, continuînd un proiect început în 2009, tot la „Corint”, e, totuşi, un jurnal intim; scris (şi) ca o reacţie la „personajul” inventat de alţii pe internet, jurnalul lui Alex. Ştefănescu este altfel, iese din modelul fixat, încă de la constituirea speciei în literatura noastră, cu Jurnalul meu al lui C.A. Rosetti, din 1844, continuat, de Timotei Cipariu, B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Ispirescu, Ioan Artemie Anderco, Traian Demetrescu, Gala Galaction, Geo Bogza, Pavel Dan, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Octav Şuluţiu, Tudor Muşatescu, pînă la Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa, Costache Olăreanu, Alexandru George, Petre Stoica: în Jurnal secret, momentele „intime”, cele dureroase sînt consemnate sec, în stilul procesului-verbal: „Un moment foarte dureros pentru mine, ca un infarct. I-am înmânat lui Nicolae Manolescu o cerere de demisie din funcţia de redactor-şef al României literare” notează Alex. Ştefănescu în ianuarie 2010. Fiinţa interioară a criticului, dincolo de precizări gen „alţii cred că sunt pur şi simplu apatic (ceea ce nu e nici pe departe adevărat, trăirile mele fiind, dimpotrivă, foarte intense)”, trebuie căutată în relaţia acesteia cu spaţiile sale de identificare. Primul, Bucovina natală, e retrăit prin desele „alunecări în trecut”, unde, alături de figura tatălui care „avea un cult pentru cărţi” şi de cuptorul bunicii de la Boroaia, personajulnarator (re)descoperă chimia sufletului: „Eminescianismul a intrat în chimia sufletului meu şi, după ce voi muri, în cenuşa care va rezulta din incinerare, vor putea fi găsite particule din această substanţă. Receptivitatea mea se explică poate şi prin faptul că natura din zona Sucevei, oraşul în care am copilărit, seamănă foarte mult cu aceea din împrejurimile Ipoteştiului. Pădurile solemne de fagi şi dumbrăvile delicate de mesteceni, izvoarele «rupte de mişcări de valuri ca de bulgări de lumină», fluturii, greierii şi... fetele blonde şi jucăuşe, care ştiu să mai şi tacă, visătoare (nu ca acelea din Bucureşti!), totul m-a educat astfel încât să primesc în suflet poezia lui Eminescu”. Apoi este casa de la Neptun unde regăseşte miezul de aur al căsniciei cu Domniţa Ştefănescu, unul dintre cei mai distinşi editori pe care îi are literatura noastră: „Vacanţele petrecute în fiecare an, din 1978 şi până în prezent (iar dacă voi trăi, ele vor continua), la Casa Scriitorilor de la Neptun au fost miezul de aur al căsniciei mele. Departe de rude, de vecini, de colegii de serviciu, de obligaţiile zilnice, de griji şi obsesii, numai eu şi Domniţa, între cer şi mare, ca în visurile mele de adolescent, trăiam acolo fiecare moment într-o stare de beatitudine”; evocarea vacanţelor la Casa Scriitorilor, alături de „Cireşica”, celebră şi ea într-un anume fel, furnizează jurnalului pagini de un lirism acroşant. Înainte de toate, însă e grădina casei dintr-un sat din sudul Bucureştilor, replică vie a „paradisului vegetal” de la Suceava, dar şi a Casei Scriitorilor pentru că, iată, aici îi aduce pe scriitori şi, odată cu ei, o adiere de nemurire: „Cei care îmi sunt astăzi oaspeţi s-au însufleţit, fiecare se bucură de prezenţa celorlalţi. Ieşim în livada înzăpezită şi facem fotografii. Toţi suntem inteligenţi şi inspiraţi. O doamnă vrea s-o ajut să facă un om de zăpadă şi eu mă ofer să o ajut să facă un om. Se rîde orgiastic. Se discută despre literatură la cel mai înalt nivel şi discuţia este dărâmată, cu un umor nebun, ori de câte ori devine prea serioasă. Ce după-amiază! Când apune, soarele pare «o vatră de jăratic». E o adiere de nemurire în grădina mea”. Aici, în grădină, criticul se lasă vrăjit de o pînză de păianjen, de jocul cu Chiţi, pisica „frumoasă, arogantă şi bine hrănită”, înregistrând, însă, într-una din puţinele pagini „negre”, suferinţa sfîşietoare de la moartea acesteia, este Demiurgul însuşi („Sunt divinitatea grădinii. Eu hotărăsc ce destin va avea fiecare firişor: dacă va muri acum, pe loc, sau dacă, udat de ploi şi încălzit de soare, va creşte şi va «lega», rotunjindu-se armonios sub cerul diafan al primăverii”), poate chiar să scrie un manual de grădinărit, declarînd „cu emfază, că pot da lecţii şi unui ţăran în materie de cultivare a pămîntului”: în liniştea grădinii, tulburată doar de zgomotul discret al tastaturii computerului pentru că maşina de scris „Continental” are un trecut glorios, dar e lipsită de viitor (cu viitorul nu ştiu, dar maşina de scris are prezent, martor e chiar acest text dactilografiat la draga, frumoasa, fidela mea „Olympia”), Alex. Ştefănescu (îşi)salvează din nou timpul.

Jurnal secret pendulează între spaţiul intim (grădina, perimetrul trasat de zidurile înalte de cărţi, Casa Scriitorilor de la Neptun, Bucovina copilăriei) şi expansiunea fiinţei pe suprafaţa realului, a literaturii şi epocii.

Cine îl cunoaşte pe Alex. Ştefănescu şi îi citeşte jurnalul ar putea crede că umorul e ceea ce se numeşte „la qualité maîtresse”; umorul dintr-o întîlnire nocturnă cu Shakespeare, cînd uită să-i ceară un autograf pe volumul de sonete dăruit, ironia fină, cordială sau, alteori, demolatoare, autoironia din desele secvenţe „cu blonde”, cînd îşi compune „o atitudine de seducător sud-american” ori din altele, din „comedia bătrâneţii”, farsele în care e mare meşter (dar chiar nu ştiu dacă fermecătoarea Domniţa a meritat toate farsele soţului, mai ales aceea cu Gigi Becali de la „Ateneu” par a fi suficiente argumente. Umorul e, însă, serios „concurat” de arta portretului: „îmi place să observ şi apoi să portretizez scriitorii”, mărturiseşte Alex. Ştefănescu într-un interviu acordat Irinei Nechit. Mulţime de scriitori, aproape tot sumarul masivei sale Istorii a literaturii, în secvenţa contemporană, precum şi Sergiu Nicolaescu, Tudor Gheorghe, Sorin Roşca-Stănescu ori Ignatie Grecu, monahul poet la Mănăstirea Cernica, în chilia căruia mănîncă o pîine, într-un portret şi o scenă cu un frison mistic, necunoscuta din metrou ori vecina de la ţară, o ţărancă bătrînă „ştirbă, prost îmbrăcată, cu corpul deformat de munci fizice grele”, dar iluminată de bucuria comunicării, reprezintă oamenii de valoare a căror prezenţă sfinţeşte locul, grădina sau, pur şi simplu, îi bucură clipele, călătoriile, orele de lectură, întîlnirile întîmplătoare.

Ce ar fi lumea literaturii fără Alex. Ştefănescu? O grădină lovită de secetă sau de grindină.