Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh, Editura Paralela 45, 2015. La o primă şi superficială lectură, volumul Mariei Pilchin (Poeme pentru Ivan Gogh) pare să revitalizeze poezia politică, în siajul unor Elena Vlădăreanu, cu acel vituperant Europa. Zece cântece funerare, sau, mai recent, Miruna Vlada, cu Bosnia. Partaj. Similitudinile sunt însă doar aparente, întrucât Maria Pilchin nu atribuie poemelor ei un scop manifest, unidirecţionat şi cu substrat reacţionar. Din substanţa lirică a volumului lipseşte cu desăvârşire revolta, ea fiind înlocuită cu un soi de nostalgie pentru o inocenţă primară. Ivan Gogh, de pildă, e companionul cu care personajul poemelor îşi împarte speranţa şi nepăsarea ingenuă în faţa realităţilor sordide de dincolo de propriul confort („ei strigau cu pancartele / noi ne iubeam / nebun şi paradisiac / jos sus / strigau ei / toate culorile / curcubeului politic / se revărsau în urbe / şi noi citeam / cu ivan gogh / viile roşii / albastre verzi / ce cromatic / ivan gogh / preafericitul / ivan gogh”). Micile puseuri de ironie sunt îndreptate către tendinţa globală a uniformizării, pe care o fire sensibilă o resimte ca pe o nedreptate, ca pe o reducere la inconsistent a personalităţii. Oamenii devin, pe rând, simple obiecte nediferenţiate, acceptând retorica agresivă a beneficiului economic ori politic: „dragă china / îţi mulţumesc pentru / omniprezenţa ta / eşti cu mine peste tot / în mine / pe mine / lângă mine / ca o mamă / care mereu îmi / este în preajmă / aşa încât ajung / şi eu să fiu / made in china”. Singura scăpare din acest macro-mecanism este întoarcerea egoistă la propriul contur existenţial, o abandonare totală în mirajul iubirii de sine. Fericirea, o spune autoarea, este „înconjurată / de sârmă / cu ghimpi”. De aici porneşte apoi, deschizându-se larg, posibilitatea acceptării celuilalt, ca partener geamăn în lupta cu timpurile. De fapt, Poeme pentru Ivan Gogh propune un ideal naiv şi romantic: salvarea prin iubire, aşezarea erosului ca temelie în orice proiect de evadare. Transfigurarea realităţii trebuie, aşadar, să pornească de la modificarea afectivă a propriei persoane. Reducerea la scară a atrocităţilor istorice e nu doar o tentativă de ameliorare a efectelor, ci şi o simbolică punere în scenă a capacităţii omului de a-şi juca propriul rol principal în uriaşa regie: „dinspre nistru vin toate / neîncrederi credinţe / ţara mea nu e teritoriu / ţara mea e o hartă // un corp de femeie / e ţara mea / ştiut de tine / dorit de tine.” Nu e de neglijat aici nici aspectul biografic, de care volumul e puternic impregnat. Autoarea, originară de peste Prut, acceptă această schizoidie de a face parte, simultan, din două lumi diferite, însă o conotează erotic, ca pe o formă de cochetărie feminină necesară în jocul seducţiei: „sunt rusoaică la bucureşti / şi româncă la moscova / dar în patul tău / sunt femeia de iubit / femeia de atins / femeia de legănat / femeia de înţeles”. Toate ipostazele feminităţii sunt cuprinse, pe rând, în aceste versuri: iubirea, carnalul, nevoia de ocrotire, empatia. Şi nu e vorba, după cum lesne se poate observa, despre vreun feminism agresiv ori ideologizant, ci despre asumarea unei condiţii pe cât de fragile, pe atât de veridice. De altfel, sfiala şi discreţia fac parte din recuzita obligatorie a feminităţii – aşa cum apare din următoarele versuri, chiar dacă excesiv metaforizate: „mâinile tale mă plămădesc / mă frământă ca pe o pâine / şi din drojdia iubirii noastre / mă fac rumenă caldă şi aburindă / în unele zile / mi-e ruşine să dau ochii / cu vecinii de bloc / mereu mă întreb / dacă ei aud / cum tu plămădeşti / şi apoi frămânţi aluatul”. Dincolo de micile peţiozităţi de limbaj ori derapaje stilistice („eu firea mea / toată o gură eram / buze însetate de tine”) şi trecând peste prea multele referinţe culturale care obosesc cititorul şi suprailustrează tema („cafeaua se revărsa pe covor / ca ceasurile lui salvador dali”), ceea ce reţinem din poemele Mariei Pilchin este puritatea aproape neverosimilă cu care sunt formulate răspunsuri personale la brutalitatea inumană a timpurilor. Poeme pentru Ivan Gogh e, simplu spus, un volum care pune stavile de flori la întâlnirea cu oroarea.