Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Graţia ca o săgeată de Liviu Dănceanu


Mi-am dorit întotdeauna să citesc texte despre muzică scrise în chei graţioase, chiar dacă acute, şi nu grave, ţinătoare de isonuri terne, caduce. Arareori însă mi-a fost dat să sorb o cronică muzicală ca pe o ceaşcă de cafea aromată a cărei gust persistă mult timp şi după ce zaţul întărit e numai bun pentru ghicit. Articolul despre muzică este îndeobşte aidoma unui ceai depurativ, în stare să te uşureze de toxine, dar şi de pofte. E un fel cinic de a fi ţinut la regim ori într-o cură de slăbire, în care Doamne fereşte să pui gura pe niscaiva condimente ori să abuzezi de disponibilitatea proteinelor. Gustă şi după aceea o să şi mănânci... Ca şi cum din plăcere pentru curmale se pot suge sâmburii. Doar avem, slavă Domnului, pe ogorul criticii şi eseisticii noastre muzicale, sumedenie de sâmburi din care anevoie creşte câte un fruct. Dar că şi în acest peisaj tipizat, standardizat, alcătuit din cartiere de cronicari în uniforme, cu ochelari şi pixuri din lemn de esenţă moale, vocaţia formelor deschise, a cadenţelor solistice ori a pasajelor virtuoze se poate impune, chiar cu obstinaţie. Vocaţia lui Valentin Petculescu este să poarte adevărul la vedere. Jocul lui cu vorbele scrise este guvernat de acel gen satiric, ce aduce cu o oglindă în care privitorii descoperă, în general, chipul oricui în afară de al lor, drept pentru care este atât de bine primit în lume. La Valentin Petculescu graţia este o săgeată a cărei tolbă o reprezintă lumea muzicală românească. Ori un ac ce înţeapă, vorba lui Tudor Muşatescu, nu ca să împungă, ci ca să coasă. Recenta sa carte, Clepsidra spartă, apărută la Editura Muzicală este ea însăşi o tolbă cu săgeţi, supusă unor “Conexiuni” la care puteţi accede “Pe riscul dumneavoastră”. Ca atunci când pui un pariu, fără să cunoşti rezultatul. Autorul însă pare a-l şti. Ce altceva poate explica evitarea condiţiei de “critic de specialitate” dacă nu cunoaşterea canonului sever, implacabil, ce presupune excorierea imaginaţiei? Valentin Petculescu este fascinat de modulaţiile cromatice ori enarmonice, mai puţin riguroase ori tranşante, dar infinit mai subtile şi provocatoare. Discursul, eminamente expozitiv, comportă un travaliu în tonalitate impresionistă, ce recurge la tehnici repetitive sau improvizatorice. Rând pe rând diarist, grefier, martor, avocat, judecător, ucenic sau maestru, Valentin Petculescu ia act, se miră, se confesează, operează şi, ceea ce este poate cel mai important, pune degetul pe rană, în aşa fel încât entuziasmul uşor exasperat şi exasperarea puţintel entuziastă sunt ca nişte arcuri misterioase ce nu-şi prea greşesc ţinta. În fond melancoliile autorului, alături de verva spumoasă, ca o şampanie bine frapată a scriiturii dilată interesul faţă de majoritatea textelor cuprinse în acest volum, parte dintre ele produse la începutul anilor ^90, pe vremea când compozitorul Valentin Petculescu deţinea rubrica muzicală a “Luceafărului”, iar scriitorul cu acelaşi nume (re)anima în răstimpuri paginile “Actualităţii muzicale”. Nu pentru informaţia torenţială, de ultimă oră merită lectura această carte, ci pentru fineţea stilului ori supleţea ideilor. Nu pentru polifonia doctă, ci pentru armonia ingenioasă, nu de puţine ori savuroasă. Este aici ceva din fineţea şi ingeniozitatea scriitorului ori din supleţea şi savoarea muzicianului. Asta ca să nu mă mai plâng că n-am parte de texte despre muzică scrise în chei graţioase, chiar dacă acute.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara