Un clasic (şi un romantic) al secolului XX

Gonzalo Torrente Ballester (1910- 1999) este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori spanioli ai secolului XX, deşi recunoaşterea importanţei sale ca prozator a fost destul de tîrzie. Pînă în anii ’80, Torrente Ballester era mai cunoscut în Spania în postura de critic literar, de istoric literar sau chiar ca autor al scenariului unui foarte popular serial al televiziunii spaniole. Ballester a scris mult (peste şaizeci de ani de activitate între prima şi ultima carte) şi a primit, chiar dacă spre finalul vieţii, cele mai importante premii literare spaniole: Premiul Cervantes, Premiul Principe de Asturias, Premiul Planeta, Premiul Naţional de Literatură şi multe altele. Este considerat cînd scriitor realist, cînd de-a dreptul fantastic, experimental şi conservator în aceeaşi măsură, oricum unul dintre cei care au schimbat faţa literaturii scrise în Peninsulă. La 100 de ani de la naştere, Fundaţia Gonzalo Torrente Ballester (de care se ocupă cîţiva dintre cei 11 copii ai săi) împreună cu Societatea de Stat pentru Comemorări Culturale din Spania, au realizat un substanţial album – Curriculum, en cierto modo (Curriculum, într-un fel) – în două volume în care sînt recuperate fotografii, manuscrise, mărturii cu privire la scriitor. Se poate întrevedea astfel cîte ceva din ceea ce a fost o incredibilă muncă asupra textului (corecturi minuţioase, reveniri, planuri de personaje şi intrigă), dar şi o viaţă dintre cele mai pline (detalii de obiceiuri domestice, aplecarea spre tehnică – Ballester era un familiar al aparaturii electronice şi încă din anii ’80 îşi înregistra textele la magnetofon –, prieteni din lumea literară spaniolă). În aceste albume, care au stat la baza unei expoziţii itinerante în diverse ţări, scriitorul este prezent şi cu un substanţial text autobiografic scris în 1981 din care am selectat fragmentele care urmează.
Cele mai recente traduceri în limba română din opera lui Gonzalo Torrente Ballester sînt Fragmente de Apocalipsă (Editura Curtea Veche, 2008, Traducere de Mihai Iacob) şi Cronica regelui aiurit (Editura Humanitas, 2007, Traducere de Ileana Scipione). Traduceri anterioare: Don Juan, Bucurii şi umbre, Locul unde se învolburează aerul, Sărbători triste, Soseşte stăpînul. (L. M.)

Curriculum, într-un fel

M-am născut pe o vale unde vîntul avea glas de tunet, vînt nordic ce venea dinspre mare şi intra prin Cobas, trecea prin defileul sinuos şi dulce, veşnic verde, doar cîteodată pătat de galbenul castanilor, al florilor de lămîiţă sau al frunzelor moarte; vîntul se îngroşa o dată cu firul apei şi se subţia din nou cînd trecea printre castele şi apoi pleca, şuierînd, fluierînd.

Vîntul acela m-a învăţat că orice se poate transforma într-un flaut, într-un acordeon sau chiar într-o orchestră, dacă întîlneşte în cale goluri sonore. Casa bunicii a fost primul ansamblu simfonic pe care l-am cunoscut, vîntul învia crăpăturile casei, golurile, spaţiile dintre ţigle: degetele lungi ale vîntului le mîngîiau ca pe nişte clape de acordeon.

Cu acel vînt, cu poveştile de acolo, ce se aşteptau să mă fac? Inginer de drumuri şi poduri? Fantezia nu mi-a încăput niciodată în formule cu integrale şi nici în planuri bine desenate. Totuşi, îmi plăceau vasele de război. Cred că din motive de sensibilitate, în afară de cele de castă. Unui ferrolan1 totdeauna îi vor plăcea vapoarele (cu excepţia celor care le urăsc, care e tot un fel de a le iubi). Dar preferinţa mea pentru acele siluete de un cenuşiu inconfundabil, aşa de elegante că stăteau pe mare ca şi cum ar fi căzut acolo pline de aplomb, s-a compensat de la început cu cea pentru vasele cu pînze: mai întîi pentru cele care fuseseră ale Armadei, ca acea corvetă Nautilius pe care m-am plimbat cu toate pînzele în vînt; mai tîrziu, marile vase cu trei punţi care s-au scufundat la Trafalgar. În sfîrşit, clipper-ele cu cinci catarge. Şi, în afara competiţiei, Hispaniola, Narcissus şi alte vase faimoase din literatură. Nu mai e nevoie să adaug că am fost în faimosul voiaj alături de domnul Gordon Pym şi că de atunci umblu pierdut într-un deşert de gheaţă, în compania cîte unui pinguin rătăcit.

Nu m-a învăţat nimeni ce e literatura

Literatura s-a insinuat în adîncurile mele ca un virus împotriva căruia nu există apărare şi pentru care nu s-a inventat încă vaccinul. M-a posedat şi mă posedă cu acea forţă a unor iubiri şi a unor anumite femei şi nu mi-a dat drumul niciodată, nu m-a lăsat liber, dar mi-a cerut să mă prefac liber în viaţa reală, ca să mă domine de fapt şi mai mult. Ce să-i fac? E fericirea şi durerea mea şi seamănă cu toate perechile dramatice care îmi vin în minte, viaţă şi moarte şi toate celelalte. I-am fost profund fidel; micile trădări, cu ceainicele sau cu magnetofoanele, n-au ajuns să afecteze substanţa loialităţii mele, ci au completat-o. Dragostea faţă de cărţi a fost şi ea implicită.

Nu m-a învăţat nimeni ce e literatura. Am descoperit-o aşa cum descoperi în curbura unei ramuri de mesteacăn spiritul pădurii care se leagănă şi rîde. Spun cu mîna pe inimă că a fost o vreme cînd credeam că am descoperit-o pe toată citindu-l pe domnul Fitzmaurice-Kelly. Din fericire au venit şi alte cărţi mai tîrziu şi mi-au dat o mînă de ajutor.

Am avut o primă tentativă, o perioadă de creaţie febrilă care aproape m-a lăsat fără bacalaureat şi care s-a încheiat la şaisprezece ani cu un autodafe al operelor mele complete. Apoi a urmat o lungă tăcere, plină de stupoare şi de dezorientare. Am reluat meseria la douăzeci şi şase de ani, cu teatru şi cred că deja atunci eram pe drumul meu, forţat poate de depărtări, de singurătăţi şi de alte circumstanţe. Îmi amintesc cu emoţie, şi-mi vine să rîd de propria-mi slăbiciune, lungile nopţi de insomnie în acel Paris al anului 1936 cînd am inventat şi plănuit Călătoria tînărului Tobias: căutam în muncă un leac pentru angoasă. Şi am pus acolo tot ce aveam înăuntru, ca la un examen. Mă bucur că am făcut-o, pentru că azi pot să spun că dragostea mea pentru fantastic o datorez mai mult cerşetoarelor făcătoare de minuni din copilărie decît lecturilor post-existenţialiste. Dacă aş fi scris şi publicat acea cărţulie cu cinci sau şase ani mai devreme, anumiţi monştri sacri ai poeziei spaniole nu m-ar fi dispreţuit, sînt sigur.

Merită să amintesc, ca episoade anterioare şi importante, descoperirea a ceea ce erau pe atunci suprarealiştii (1927-28), ceea ce mi-a permis să-mi dau seama că eram unul dintre ei şi, patru ani mai tîrziu, a clasicismului conştient în formele sale cele mai moderne (Poe, Baudelaire, Mallarmé), graţie căruia am făcut o a doua descoperire: că arta ca mărturie de conştiinţă de asemenea mă solicita şi că aveam ceva de acest fel înăuntrul meu. Din ciocnirea între una şi alta, a ieşit nu doar tot ceea ce am scris, ci şi eu aşa cum sînt: pentru că n-au fost nişte lucruri de care să mă pot elibera prin voinţă, ci, insist, au fost două descoperiri succesive şi contradictorii ale unor forme de a fi reale şi personale. Aş fi putut să-mi inventez două porecle, una clasică şi una romantică şi să le pun să se lupte între ele. N-am făcut-o pentru că nu mi-a venit în minte, din fericire.

Cu literatura am cîştigat foarte puţini bani. Azi pare că se vînd mai bine cărţile mele şi asta se simte, dar nu era oare timpul? Gîndiţi-vă că mai e puţin şi împlinesc şaptezeci şi unu de ani. Oricum, situaţia mea e, ca întodeauna, nesigură. Statul îmi plăteşte drept pensie un pumn de mărunt care în curînd nu-mi va mai ajunge nici ca să plătesc casa, iar din ce cîştig scriind, îmi iau unii şi alţii cu pretextul justiţiei fiscale. Nu am proprietăţi, în afara unei căsuţe în Galicia, căreia i se spune La Romana şi care îmi serveşte de refugiu vara. Vă puteţi da seama cît e de mică după cît de puţin plătesc impozit pentru ea. În afară de asta, rămîne lumea întreagă, galaxiile imense care se răsfaţă în spaţiu, toate, evident, ale mele. Şi Dumnezeu e al meu, într-un anumit fel.

Am primit cîte ceva cu împrumut de la toţi autorii pe care i-am citit

Am zece volume de proză publicate şi, din cîte îmi amintesc, toate grosuţe. Nu am fost dintre acei artişti care găsesc o formulă şi se agaţă de ea şi mor în ea, ci am căutat, de fiecare dată, forma adecvată a ceea ce voiam să povestesc. Niciodată nu m-au neliniştit prea mult modele şi acela care a spus că greşeala cărţii mele Saga/Fuga a fost că e prea tributară unei mode, sigur nu ştie prea multe nici despre modă, nici despre literatură. N-am urmărit moda, dar cred că am răspuns spiritului timpului meu, chiar şi în scurtul meu periplu în realismul tradiţional. N-am ascultat niciodată acele ordine difuze şi impersonale care vin de nu se ştie unde şi care timorează spiritele timide sau pe superficiali. Asta nu înseamnă că mă consider un scriitor ieşit din nimic, ci, dimpotrivă, sînt sigur că am primit cîte ceva cu împrumut de la toţi autorii pe care i-am citit: la fel ca toată lumea.

Relaţia mea cu banii a fost întotdeauna deplorabilă. Sînt cauze care o pot explica: m-am născut într-o familie săracă şi generoasă. Întotdeauna am văzut că se munceşte ca să se cheltuiască, nu ca să se strîngă. Poate a fost aşa pentru că ce se cîştiga nu ajungea niciodată pentru a trăi bine şi nici pentru a ajuta pe alţii: iar asta era mai important chiar decît să trăieşti tu bine. Pe de altă parte, e bine de ştiut că crahul bursei de New York m-a prins avînd nouăsprezece ani şi fiind şomer şi că atunci cînd am avut un loc de muncă stabil, veniturile mele ajungeau cam la şaizeci la sută dintr-o leafă modestă. Întotdeauna am fost în căutarea unui venit suplimentar şi pot să spun, fără să greşesc, că, timp de patruzeci de ani cît a durat cariera mea de profesor în învăţămîntul public am fost, în mod conştient şi cu sînge rece – şi pe deasupra într-un fel impersonal – exploatat de patronul meu, Statul. Nu am ajuns să respect contractul pe care l-am semnat pe 1 octombrie 1940, dar nici cealaltă parte – pe care acum o numesc cu un termen american (dar ce nu are nume american în Spania de azi?) Administraţie – nu l-a respectat. În 1940 ajunsesem să cîştig, pentru opt ore de muncă pe săptămînă, o mie două sute de pesete pe lună; în 1980, cînd m-am pensionat, cîştigam nouăzeci şi trei de mii de pesete pentru cincisprezece ore pe săptămînă. Să facă economiştii socotelile şi să vadă cine nu şi-a respectat contractul. Dacă ar fi fost vorba despre o calamitate generală, aş fi suportat fără să crîcnesc, dar adevărul e că există mulţi funcţionari în mod special stupizi şi în mod la fel de special inutili, care cîştigă de patru ori mai mult. Eu am fost întotdeauna util. Am fost un profesor excelent. De multe ori, la cîte un colţ de stradă, cineva mi-o aminteşte şi îmi mulţumeşte cu o îmbrăţişare.

Satele albe din Andalusia, la fel de frumoase ca Partenonul

N-am fost mare călător, şi nu din lipsa vocaţiei, ci a paralelor. Sînt pe lume şase sau opt locuri a căror nostalgie mă înnegurează şi nu pentru că le-aş fi văzut şi îmi lipsesc, ci pentru că le ştiu doar din cărţi şi din fotografii. Poată că astăzi mi-ar fi mai la îndemînă decît pe vremuri, dar nu mai am chef şi nici sucuri gastrice care să facă faţă unor mîncăruri noi, lucrul care mă sperie cel mai mult cînd e vorba de străinătate. Mi-e dor de ceruri, de colţuri, de perspective, de culori ale apei, de canale şi canalete şi de acele mirosuri subtile, putrede în care – spun cei care au fost – se stinge Veneţia. Dintre cele văzute, întotdeauna îmi va fi dor de Paris, care, atunci cînd l-am vizitat ultima oară, era la fel de frumos, şi avea copacii intacţi. Dar, aşa cum am scris la un moment dat, cred că am descoperit şi frumuseţea New York-ului, aşa de diferită de ceea ce înţelegem noi prin frumuseţe. Din călătoriile mele îmi rămîne un talcioc de imagini fugare, străzi, vitralii, claustre, turnuri ascuţite sau retezate, liniştea unei păduri, cîmpurile verzi din sudul Angliei, cîte o fantasmă văzută sau ghicită. Dar e de ajuns cel mai mic stimul ca să îmi revină în minte ceea ce am văzut umblînd prin Andalusia, satele albe, edificiile albe senioriale sau populare, toate la fel de frumoase ca Partenonul (pe care nu l-am văzut, dar mi l-am închipuit). Dacă unii dintre andaluzi şi-ar putea da seama ce pierd, ar opri ruina, ar apăra cu corpurile lor casele împotriva barosului ucigaş. Acum cîteva zile, am văzut într-o fotografie un colţ din Vejer de la Frontera şi am rămas năucit. Şi fericit că încă mai există aşa ceva şi că mă pot duce într-o zi să-l văd.

Am trăit mereu îndrăgostit şi, de la un anumit moment încolo, am început să şi doresc, dar dorinţa şi amorul mergeau pe drumuri diferite. Amorul s-a numit Elia, o fiinţă slăbuţă, cu ochii mari şi speriaţi. O dată mi-a trimis o fotografie şi am văzut că se transformase într-o femeie splendidă, obiect deja nu doar al vechiului amor, ci şi al unei dorinţe cît se poate de prezente. Aşa a început drama pe care nu m-am simţit capabil s-o îndur şi, cum Elia rămînea inaccesibilă la ceea ce putea să-i ofere un băiat nu tocmai procopsit, am căutat în altă persoană obiectul amorului şi al dorinţei. M-am căsătorit pe 11 mai 1932. De atunci încolo amorul şi dorinţa nu s-au mai separat, cu excepţia unor unor circumstanţe remediabile, asupra cărora nu a fost nevoie să se aplice vreo metafizică. Mi se pare că am stors din viaţă, din mai bine de jumătate de secol de iubire, o experienţă destul de vastă şi destul de bogată. Nu e uşor s-o numeşti în cuvinte: mai degrabă se poate mirosi, ca amintirea parfumului de chiparoase, în unele imagini sau proze ale mele. Mă aflu acum într-un moment în care amintirea amestecă femeile pe care le-am iubit şi pe care le-am inventat, acestea din urmă fiind cîteodată copiile primelor. Ce frumos ar fi să încep aici lista unui Don Juan, chiar dacă ar fi aceea a lui don Luis, mai modestă. Dar n-ar folosi la nimic: pe femeile pe care le-am iubit le numesc, chiar şi în inima mea, cu nume literare: Ariadna, Dafne, Silvia... Iar asta nu lămureşte episoadele biografice, aşa cum le-ar plăcea bîrfitorilor, pentru că mie îmi place să le păstrez secrete. De două ori m-am căsătorit. Am 11 copii.

Trebuie să-mi recunosc lenea, aplecarea spre visare, lipsa de chef care mă copleşeşte cîteodată, venind parcă din străfundurile fiinţei mele, lenea esenţială pe care nu am reuşit s-o domin de prea multe ori. Ea este cauza puţinătăţii operei mele. Aş mai avea nevoie de douăzeci de ani de viaţă lucidă şi de voinţă stabilă ca să scriu tot ce mai am înăuntru. Ştie cineva cărui sfînt trebuie să mă adresez pentru o asemenea minune? Deşi, la urma urmelor, de ce aş face-o? Împlinesc şaptezeci şi unu de ani. N-a venit oare timpul să-mi trăiesc, în pace şi cu demnitate, propria leneveală?

Prezentare şi traducere
din spaniolă de
Luminiţa Marcu

Nota

1 Ferrolan, originar din Ferrol, port
la Atlantic în regiunea La Coruna
din nordul Spaniei.