Cartea potrivită la momentul potrivit ă acesta ar fi principiul căruia i se supune cea mai proaspătă scriere a eternului candidat german la Nobelul pentru Literatură, Günter Grass.
În vara aceasta, Editura Steidl a lansat, cu impresionante eforturi publicitare însotite de un impetuos ecou critic "avant la lettre", volumul intitulat Mein Jahrhundert ă "Secolul meu". Este aproape neîndoielnic că cele 100 de istorioare care alcătuiesc cronica personală a acestui veac nu ar fi atras atît de intens atentia mass-media, dacă Günter Grass nu s-ar fi numărat printre putinii scriitori mari în viată ai republicii federale. Fiindcă, dincolo de oportunitatea indiscutabilă a scrierii de fată, există un anumit orizont de asteptare în care orice carte este proiectată. Iar acesta este foarte înalt, în cazul autorului Tobei de tinichea.
Lectura surprinzător de abundentelor recenzii la cartea lui Grass, publicate în intervalul zilelor care au precedat lansarea volumului în librării, trădează în tabăra criticilor literari simptomele unor asteptări nu tocmai satisfăcute. Într-o lume în care cititorii conectati voles-nolens la foarte diversificata retea de informatii si-au pierdut "inocenta primordială", acest fapt nu rămîne lipsit de urmări. Se poate însă foarte bine întîmpla ca o carte prost primită de critica de specialitate să se bucure de succes la publicul larg si chiar la cel cultivat. Ceea ce s-a si petrecut cu ultimul roman al lui Günter Grass Ein weites Feld ă "O poveste lungă" ă considerat prima scriere epică de anvergură de după unificare. Făcut literalmente "praf" în paginile influentului săptămânal "Der Spiegel", romanul s-a vîndut foarte bine, iar Günter Grass a făcut săli pline în turneele de lecturi publice.
Acum, nedorind să lase la voia întîmplării accesul publicului la această nouă carte a lui Günter Grass, editura a lansat din timp si un program promotional, îngăduind săptămînalului "Die Zeit" să tipărească în avanpremieră fragmente din ea. Imprimînd motoarelor publicitare turatii maxime, editura a pus la punct un foarte riguros program de lecturi publice, emisiuni la radio si televiziune, în al căror centru a stat Günter Grass si "veacul său".
Chiar si strategia aparitiei în străinătate a cărtii este elaborată în detaliu: încă an acest an ea va fi tradusă în 17 tări ale lumii, între care si în Statele Unite ale Americii, iar în anul 2000 ă va fi accesibilă si cititorilor din alte 10 state, inclusiv în Rusia, China, România, Ungaria, Israel. Înainte de a încheia prezentarea "tehnică" a evenimentului editorial atît de profesionist înscenat, o precizare tot se mai cuvine făcută: cine crede că este vorba doar de o "singură" cronică a acestui veac ă se înseală. Günter Grass face parte din categoria acelor scriitori care atestă adagiul "ut pictura poesis". El a studiat gravura în tinerete, a practicat-o apoi constant, iar în ultimii ani s-a consacrat si acuarelei, redescoperind forta de expresie a culorilor. De altfel, o expozitie organizată la Forumul de Artă Modernă din Aachen, cu acuarelele scriitorului, precum si albumul în care iconografia elimină textul scris, intitulat Obiecte găsite pentru necititori (prezentat în paginile "României literare" la data aparitiei lui) stau mărturie pentru talentul de desenator si ilustrator cu care a fost hărăzit prozatorul Grass.
Fiecare din cele 100 de istorioare incluse în cronica acestui secol, este ilustrată cu cîte o acuarelă. În atari conditii, "Secolul Günter Grass se transformă, din perspectivă editorială, într-o aventură costisitoare, motiv pentru care Gerhard Steidl, inventivul director al editurii ce-i poartă numele, a scos de sub teascurile propriei sale tipografii două variante: una ieftină, neilustrată, la pretul de 48 de DM, cealaltă ă "originala" de fapt ă de format mare, care costă de două ori mai mult. Astfel încît cititorii ultimei cărti a lui Günter Grass au fost din start "segregati" în două categorii care nu au nimic de-a face cu capacitatea de receptare a literaturii sau a actului estetic, ci pur si simplu cu darea de mînă a fiecăruia. Procedeul este ciudat, fiindcă atît editorul Steidl cît mai ales autorul Grass sunt reputati pentru convingerile lor de stînga...
Dar ce oferă cititorului lectura acestei cărti? Titlul Mein jahrhundert ă veacul, secolul meu ă declansează printr-un reflex aproape pavlovian pofta de a citi un text autobiografic. Nici vorbă însă de asa ceva. Cartea este, apartent, asemănătoare exercitiilor de stil ale lui Raymond Queneau. Dar, în vreme ce scriitorul francez istoriseste banala aventură a unui individ ce călătoreste cu autobuzul în aproape o sută de variante stilistice, Günter Grass insuflă celor 100 de povestiri unul si acelasi "zgomot de fond", împrumutînd doar "vocea", doar "idiolectul" său personajelor care apar si dispar odată cu fiecare an al veacului, aidoma păpusilor ce se rotesc la schimbarea orelor, în vechile turnuri medievale cu ceas. Spre deosebire de aceste păpusi mecanice care sunt pure alegorii, personajele lui Günter Grass sunt oameni de rînd implicati fiecare în felul lui într-un eveniment istoric memorabil: un soldat german care în 1900 participă la înnăbusirea asa-umitei "răscoale a boxerilor" din China, un vechi activist de stînga 68-ist, care devenit conferentiar cîtiva ani mai tîrziu, si tine studentilor prelegeri plicticoase despre subiecte interesante (despre Paul Celan de pildă), un brutar din Köln care în povestirea datată 1950 îsi exprimă bucuria primului carnaval pe care locuitorii orasului au avut voie să-l serbeze după război, sub privirile vigilente ale trupelor Aliatilor... Anul nasterii scriitorului însusi ă 1927 ă este ilustrat de monologul mamei, fascinată de febra dansului care cuprinsese Berlinul, de aparitia formidabilei Josephine Becker pe scenele europene. Anii cumpliti ai celui de-al doilea război mondial sunt evocati de un grup de ziaristi contemporani care, la gura sobei, în mondena insulă Sylt din Marea Nordului, bîntuită de furtună, analizează urgia declansată de nazisti. Anul 1933, al venirii la putere a lui Hitler, este evocat de un galerist de artă care-si salvează tablourile (între altele semnate de Nolde, Pechstein, Kirchner, adică exact de artistii "degenerati" pusi la stîlpul infamiei de nazisti), expediindu-le la Amsterdam. Anul 1938, cînd la 9 noiembrie a avut loc asa-zisa "noapte de cristal" este continut în monologul unui profesor de istorie care le explică azi părintilor necesitatea rememorării. Iar istoricul eveniment al căderii Zidului Berlinului ă este evocat de autor din perspectiva unui călător care plecînd din Berlin exact în ziua cea mare, află vestea la radioul din masină... Exemplificările ar putea continua ă dar cele de pînă acum par a fi suficiente spre a sugera procedeul folosit de autor în această cronologie a secolului: istoria este una prin excelentă germană, eroii ei sunt oameni de rînd, (cu cîteva rare exceptii ă între care, aparitia scriitorilor Ernst Junger si Erich Maria Remarque, într-un dialog cvasiimaginar, sau momentul îngenunchierii lui Willy Brandt în fata memorialului victimelor revoltei din ghettoul varsovian...).
Episoadele autobiografice sunt rarissime în această cronică a veacului pe care Günter Grass îl consideră din titlu ca fiind "al lui". Optiunea nu este expresia unei vanităti scriitoricesti, cît a convingerii autorului că, prin personajele ce-i poartă propria voce, ar putea transla în structura epicului, în formula prozei scurte, sedimentele unor întîmplări de referintă din timpul acestui veac.
Günter Grass a depus un vădit efort spre a-si redacta, în doar un an si jumătate, ambitioasa carte, la interferenta documentarului cu fictiunea. A consultat arhive cu documente istorice, a încercat să-si formuleze textul pe alocuri în dialect berlinez, renan etc.... Rezultatul acestor strădanii este discutabil, nu neapărat în sensul negativ al termenului. Chiar dacă tonul moralizator si intentiile didacticiste se fac pe alocuri simtite, nu acesta este elementul care deranjează. Si nici absenta ironiei sau autoironiei, care ar fi putut salva unele istorioare de nedorita lor asemănare cu pasaje dintr-un manual de istorie. De fapt, autorul mărturiseste în mai multe interviuri că "a sa cronică" a vecului XX ar fi o carte de istorie. În realitate, ea este un potpourri, este structurată caleidoscopic, comparabilă cu un mozaic si, prin toate aceste procedee si asemănări, instituie o specie literară hibridă ă spotul literar (după modelul aceluia publicitar, asa cum pe bună dreptate constatau cîtiva critici deloc rău intentionati). Faptul este cu atît mai ciudat cu cît Günter Grass este un autor care, slujindu-se uneori de instrumentele jurnalismului ă în măsura în care acestea sunt comune si literaturii ă a tunat si a fulgerat împotriva "ziaristilor a-toate-stiutori", a foiletonistilor care se "zbenguie" în paginile marilor ziare amăgindu-se că fac "literatură". Si nu este exclus ca succesul la publicul larg al recentei cărti scrise si ilustrate de Günter Grass să se datoreze tocmai ingredientelor jurnalistice pe care le contine. Secolul meu se citeste usor, pe sărite, oriunde: acasă, pe plajă, în tren, în săli de asteptare etc. La nevoie, poate sluji si de manual de istorie. Dar ă ceea ce pare a fi mai important în zilele noastre ă ea incită.
