Un semănător de ură, un provocator, un autist plîngăreţ, un predicator grosolan, un vanitos şi un impostor, prototipul antisemitului cultivat, un Tartuffe, un fals apostol al moralităţii – încarnare a imoralităţii pe care o combate, o „persona non-grata” în Israel, un mare „peşte” în literatură, un poet care nu este în toate minţile – sunt doar cîteva din epitetele dezonorante şi calificativele cu care s-a pomenit Günter Grass ţintuit la stîlpul infamiei de către reputaţi critici literari, colegi de breaslă, publicişti. Marcel Reich- Ranicki, Herta Müller, Durs Grünbein, Henryk M. Broder, Bernard Henri- Levy, Wolf Biermann, spre a nu cita decît nume dintre cele mai cunoscute în Germania, s-au distanţat la rece de autorul Tobei de tinichea sau au repudiat pătimaş şi polemic ultima sa scriere.
Motivul oprobriului: poezia intitulată „Ceea ce trebuie spus”, publicată în miercurea de dinaintea Sărbătorii Paştelui, în „Süddeutsche Zeitung”. O poezie care s-a transformat într-o „cabală” politică, generînd o nouă dezbatere din al cărei fundal se desprinde iarăşi fantoma unui „trecut brun” ce „nu vrea să treacă”.

Ce crede Grass că trebuie spus în textul căruia i se pot declina autentice calităţi poetice şi chiar literare, nefiind decît un strigăt, „ein Aufschrei”, lipsit de eleganţă stilistică şi de subtilităţi intelectuale, dar încărcat de o emoţionalitate genuină? Animat de nobile intenţii, îngrijorat de soarta lumii şi a păcii, autorul reia cîteva interogaţii, dîndu-le, tot el, şi un răspuns. Se întreabă de ce tace, de ce a tăcut atîta vreme, alertat fiind de conflictul israeliano-iranian, generat de programul nuclear al Teheranului. Critică Israelul care ar periclita pacea şi aşa fragilă a lumii printro lovitură preventivă împotriva Iranului, care ar duce la „extincţia” locuitorilor acestei ţări; se declară sătul de ipocrizia occidentului; rupînd tăcerea, speră că şi alţii îi vor urma exemplul; pledează pentru un control internaţional al potenţialului nuclear al ambelor ţări, Israel şi Iran, crezînd că doar astfel li se poate veni tuturor în ajutor, israelienilor şi palestinienilor, oamenilor care trăiesc strîns unii lîngă alţii, urînduse, în această regiune a lumii ocupată de nebunie.

Întrebarea firească pe care cititorii acestui text şi-au pus-o instantaneu este mai întîi una de bun-simţ: de ce nu a scris Günter Grass un articol, un eseu despre conflictul din Orientul Apropiat, ca şi despre litigiul israelianoiranian? Cei interesaţi de politica lumii, informaţi şi avizaţi, desluşesc pe loc potenţialul exploziv al textului semnat de laureatul Nobelului pentru Literatură. Exploziv nu doar fiindcă situaţia din regiune este una dintre cele mai complicate sau pentru că în Germania, din raţiuni istorice, există o anume sensibilitate atunci cînd în discuţie este adusă politica statului Israel, ci şi pentru că în discursul său Grass amestecă argumente raţionale şi ingrediente subiective incompatibile între ele, supoziţii şi nedumeriri cu răspunsuri inadecvate, erijîndu-se în instanţă morală şi oracol. Un exemplu: de ce bătrîn fiind şi cu ultima cerneală/ spune abia acum că puterea nucleară Israel ameninţă pacea şi aşa fragilă a lumii. Fiindcă – urmează imediat răspunsul – trebuie spus ceea ce mîine ar putea fi prea tîrziu. Fiindcă germanii împovăraţi de vină ar putea deveni furnizorii unei crime previzibile, din care cauză complicitatea lor nu va putea fi răscumpărată de nici una din uzualele dezvinovăţiri. Această „complicitate germană” întrevăzută de Grass vizează şi livrarea de submarine de către Republica Federală statului evreu.
Cum avea să rectifice ulterior, în interviurile acordate a doua zi după publicarea textului şi izbucnirea furtunoaselor reacţii, Grass precizează că nu Israelul, ci actualul guvern israelian ar fi ţinta criticilor sale. În rest, scriitorul rămîne tare pe poziţii, întrevede în atacurile la text şi la persoană care i-au fost aduse o concertată campanie de presă.
Dar, după ce ministrul de Externe israelian l-a declarat pe autorul nefericitului text persona non grata, Israelul cerînd şi de-nobelizarea lui, solicitare respinsă fără tăgadă de Academia de la Stockholm, în paginile aceluiaşi „Süddeutsche Zeitung” apare un nou text: Grass ripostează. Într-un scurt articol, intitulat „Odinioară ca şi acum”, aminteşte că trei ţări i-au refuzat viza de intrare: fosta RDG, Birmania şi Israelul. RDG nu mai există. În Israel, putere nucleară conştientă de forţa sa, indiferentă pînă acum la orice avertismente, nu trage nădejde că va mai ajunge. Doar Birmania dă speranţei şansa de a încolţi.
Günter Grass este aşadar genitorul unui nou scandal, după cel din 2006, cînd abia în paginile autobiografiei sale, Decojind ceapa, mărturiseşte că la vîrsta de 17 ani a fost înrolat în SS. Contextualizarea literară a unei mărturisiri tardive, care ar fi trebuit făcută coram publico cu ani mulţi în urmă, ar fi avut o funcţie strategică. Aflat în posesia Nobelului pentru Literatură, Grass nu-şi mai vedea periclitat renumele şi statutul de instanţă morală şi autoritate în materie. Mai mult decît atît, el şi-ar fi regizat spectaculos şi lucrativ„mea culpa”, opinează adversarii şi criticii săi. Deconspirîndu-se avant la lettre (înaintea lansării oficiale a autobiografiei sale în librării), în paginile cotidianului „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, prin publicarea capitolului conţinînd dureroasa mărturisire, el a dat undă verde nu doar unei dezbateri rămase antologică în analele presei, ci a sporit şi cifra de vînzare a cărţii.
Autoritatea morală a lui Grass însă, a avut de suferit. Un autor care tăinuieşte timp de decenii un capitol al propriei sale biografii, spre a-l exhiba abia cînd armura gloriei literare îl apără mai bine de săgeţile adversarilor, îşi pierde credibilitatea rupînd tăcerea spre a critica, în cazul de faţă, politica unei ţări precum Israelul. Un stat expus nu numai ameninţărilor verbale proferate de mullahii de la Teheran, un stat decis prin urmare, şi pe bună dreptate, să-şi apere existenţa şi suveranitatea, pentru ca locuitorii săi să nu mai fie niciodată victime. Iar dacă există vreo ţară care ameninţă pacea în reigune, aceea este Iranul şi nu Israelul. Sunt cîteva din argumentele care au structurat majoritatea reacţiilor publicate în presă la poezia lui Grass. În copleşitoarea lor majoritate, luările de poziţie la acest pseudo „J’accuse” al scriitorului german au fost nu numai ostile ci şi virulent-vitriolante.
Nu puţine pun pe seama vîrstei înaintate, a trecutului brun „recesiv”, a unui antisemitism latent şi camuflat, penibila ieşire la rampă a nobelizatului autor. Nu lipsesc nici cei care îi neagă lui Grass chiar talentul literar sau care îl văd abandonat de gingaşa muză a poeziei, Erato, despre care alţii cred acum că şi aşa ea nu lar fi „atins” vreodată.
Venerabilul critic Marcel Reich Ranicki nu se îndoieşte cîtuşi de puţin de un alt talent pe care Grass l-ar avea: acela de a-şi înscena perfect „scandalurile”, de a se catapulta prin intervenţii deliberat „neortodoxe” în centrul atenţiei, ştiind că amestecul unui laureat al Nobelului pentru Literatură în treburile cetăţii nu trece niciodată neobservat.

Puţinele voci care au luat apărarea scriitorului după ce acesta s-a decis să spună „ceea ce trebuia spus” au invocat dreptul artistului la libertatea de creaţie şi expresie. Apărători pe care adversarii scriitorului nu i-au cruţat de invective.
Acreditîndu-şi „strigătul” drept poezie, Grass s-a slujit de literatură ca de o vestă anti-glonţ. Nefiind decît o proză ritmată, textul nu l-a mai putut apăra deplin pe autor de ploaia de proiectile mai mult decît retorice. Ele au atins vizibil şi piedestalul celebrităţii sale oficiale şi publice chiar dacă, în scrisorile şi mesajele primite de la cititori şi admiratori, Grass se simte pe mai departe înţeles şi sprijinit.
Că printre susţinători se află şi extremişti de dreapta sau islamişti – este un prejudiciu suplimentar adus gloriei sale literare în descreştere şi credibilităţii sale morale deja ciuntite.
În cursul dezbaterilor, unele din epitetele deloc măgulitoare, dacă nu chiar vexante, cu care scriitorul a fost bombardat (precum acuzaţia de antisemitism) au fost contestate sau retrase din circulaţie de spirite mai lucide şi avizate, cu argumente raţionale şi la obiect.
Rămas în expectativă pe parcursul celor peste zece zile, cît a durat „faza fierbinte” a receptării şi interpretării a „ceea ce trebuie spus”, Günter Grass trebuie să se fi simţit totuşi invulnerabil la ideea că vîrsta îl apără, că nu mai are prea multe de pierdut, că posteritatea îl va judeca, după legile ei.