Sunt momente dramatice din existenţe particulare, care nu-şi pot găsi altă explicaţie decât banalul "istoria se repetă". În noua nuvelă a lui Günter Grass, În mers de rac, întâlnim personaje cunoscute din trilogia Danzigului, în primul rând pe Tulla Pokriefke (mama autorului), martorul viu al unei istorii care nu vrea să dispară în uitare-iertare. Desigur au existat în al doilea război mondial mari pierderi civile germane, orori şi atrocităţi consumate de ambele părţi, dorinţe de răzbunare. Vina şi căinţa asumată au împiedicat generaţia imediat următoare să relateze unele evenimente. O balanţă ca aceasta nu se echilibrează niciodată. Şi mai ales nu se echilibrează transmiţând o relaţie ostilă din generaţie în generaţie. A încerca să o echilibrezi astfel este aberant şi primejdios, este o monstruozitate. Tulla Pokriefke reprezintă un veac cu istoria lui (ca în romanul autobiografic Mein Jahrhundert, din 1999). Nepotul, "prins în ghearele" acestui veac, riscă să piardă adevăratul sens al evenimentelor, fiindcă îi lipseşte o verigă în transmiterea mesajului, veriga-tată. Reacţia lui devine inevitabil aberantă şi îl împinge tocmai spre primejdioasa plăsmuire a unei "imagini clare a duşmanului", cu toate consecinţele ei.
Prezentăm în aceste pagini un fragment din cea mai nouă carte a Laureatului Nobel pentru Literatură 1999, carte publicată la Ed. Steidl din Göttingen în februarie 2002 şi aflată acum în curs de apariţie la Ed. Polirom.
4
Stăteam acolo ca un prost şi scoteam fum ca o locomotivă. Ca ziarist aş fi putut, fireşte, să scriu un reportaj sau măcar o relatare succintă. Probabil că domnii din Consiliul de Administraţie chiar ceva de genul ăsta aşteptau de la mine, căci mama mă prezentase la început ca "reproter la Springer cu ziarele lui". N-am contrazis-o, dar nici n-am aşternut pe hârtie altceva decât: "Vremea este... aşa cum este". Căci în ce calitate aş fi relatat ceva? Din perspectiva "copilului de pe Gustloff"1), sau ca profesionist neimplicat?
Mama a avut răspuns la toate. Recunoscându-i în mijlocul adunării2) pe unii dintre supravieţuitori şi fiind interpelat spontan de membrii de odinioară ai torpilorului Löwe, ea profita de orice ocazie ca să mă prezinte, dacă nu ca reporter-Springer, atunci ca "băieţelul care s-a născut în mijlocu' dezastrului". Şi fireşte nu lipsea nici indiciul că data de treizeci îmi va da şi mie ocazia să-mi sărbătoresc a cincizecea aniversare, chiar dacă în această zi programul prevedea o oră de comemorare tăcută.
Sigur că înainte de momentul scufundării, dar şi în ziua de după, vor fi existat mai multe naşteri, dar, cu excepţia unei singure persoane născute pe douăzeci şi nouă, nu mai era de faţă în Damp nimeni de aceeaşi vârstă cu mine. Stăteau faţă în faţă preponderent oameni bătrâni, căci nu se salvaseră copii. Printre cei mai tineri se număra unul din Elbing, care avusese pe atunci zece ani, trăia azi în Canada şi a fost rugat de Curatorium să povestească în faţa publicului detaliile salvării sale.
În general şi din motive uşor de înţeles există tot mai puţini martori ai catastrofei. Dacă la întâlnirea din optzeci şi cinci mai veniseră încă peste cinci sute de supravieţuitori şi salvatori, de data asta abia dacă se-adunaseră două sute, ceea ce a făcut-o pe mama să-mi şoptească în timpul orei solemne:
- Curând n-o să mai fim în viaţă nici unu' dintre noi, doar tu. Da' tu nu vrei să scri' nimic dîn tot ce ţ-am spus şi ţ-am povestit într-una.
Şi totuşi eu am fost cel care, cu mult înainte de dispariţia zidului, i-am trimis pe căi ocolite cartea lui Heinz Schön3) - recunosc, ca să scap de reproşurile ei chinuitoare. Iar cu puţin înainte de întâlnirea de la Damp, ea a primit de la mine o ediţie de buzunar, pe care o publicaseră trei englezi4) la Editura Ullstein. Însă nici acest documentar al catastrofei navale - ce-i drept, destul de obiectiv, dar scris prea neutru, după cum trebuie să recunosc - n-a putut să-i fie pe plac:
- Toate astea-s lipsite dă trăire personală. Nu le vine dîn inimă!
Iar apoi mi-a spus, când i-am făcut o scurtă vizită la Großen Dresch:
- Ei, poate-o să scrie Konradchen al meu într-o zi ceva despre asta...
De-aceea l-a luat cu ea la Damp. A venit, ba nu, şi-a făcut apariţia într-o rochie lungă până la glezne şi închisă până la gât, de catifea neagră, care îi accentua părul alb tuns scurt. Oriunde stătea, fie în picioare, fie aşezată la cafea şi prăjituri, era centrul atenţiei. Îi atrăgea în special pe bărbaţi. După cum se ştie, aşa a fost dintotdeauna. Prietena ei din şcoală, Jeni, mi-a povestit despre toţi acei bărbaţi care, în tinereţea mamei, pur şi simplu nu se puteau dezlipi de ea: se spune că puţea a clei de oase încă din copilărie; iar eu afirm: chiar în Damp se mai putea simţi o dâră din acest miros.
Erau acolo domni bătrâni, cei mai mulţi îmbrăcaţi în costume de stofă bleumarin, dintre care ea se înălţa zveltă, tenace şi îmbrăcată în negru. Între corpolenţii cu părul sur se număra un fost căpitan de rangul doi şi comandant al torpilorului T36, al cărui echipaj salvase câteva sute de naufragiaţi, şi un ofiţer supravieţuitor al navei scufundate. Dar cea mai vie amintire i-o păstraseră mamei membrii echipajului de pe torpilorul Leul. Mi se părea că toţi acei domni o aşteptaseră doar pe mama. Au înconjurat-o, ea se purta abuziv feciorelnic, iar ei nu se mai dezlipeau de ea. O auzeam chicotind, vedeam cum poza, cu braţele încrucişate. Dar nu se mai vorbea despre mine şi naşterea mea în ceasul scufundării, ci mai degrabă despre Konny. Mama îl prezenta acelor domni în vârstă pe fiul meu, de parcă acela ar fi fost propriul ei fiu; iar eu am păstrat distanţa, căci nu voiam să mi se pună întrebări sau poate chiar să fiu sărbătorit de veteranii de pe Leul.
De la o oarecare distanţă m-a frapat faptul că acelaşi Konny, pe care îl ştiam mai degrabă ca pe un băiat timid, se mişca absolut stăpân pe sine în rolul compus pentru el de mama, dădea răspunsuri scurte dar clare, punea întrebări, asculta concentrat, risca un râs adolescentin şi se oprea chiar, pentru câteva secunde, spre a fi fotografiat. La cei aproape cincisprezece ani ai lui - pe care avea să-i împlinească în martie - nu arăta de fel infantil, ci mai curând copt pentru intenţia mamei de a-l face părtaş la cunoaşterea acelei tragedii şi - după cum avea să se arate - propovăduitorul legendei unei nave.
De-acum încolo totul se învârtea în jurul lui. Deşi la întâlnirea supravieţuitorilor participa cineva care se născuse pe Gustloff în preziua scufundării şi, atât lui cât şi mie, ne-a fost înmânat personal, de autorul însuşi, câte un exemplar din cartea lui Schön - în vreme ce mamelor li s-au oferit pe scenă buchete în semn de omagiu -, mie mi se părea că tot ce se întâmpla era numai pentru a-i lua fiului meu jurământul de credinţă. În el îşi puneau întreaga speranţă. De la Konny al nostru se aşteptau în viitor lucruri mari. Toţi erau siguri că el nu-i va dezamăgi pe supravieţuitori.
Mama îl vârâse într-un costum bleumarin la care îi impusese o cravată-de-colegiu. Cu ochelari şi părul lui ondulat făcea impresia unui amestec de catecumen şi arhanghel. Şi-a făcut apariţia ca cineva care are de comunicat, de anunţat ceva incredibil, ca cineva care avusese parte de o iluminare.
Nu ştiu la a cui propunere, la serviciul divin comemorativ, care s-a ţinut la ora când torpilele au lovit nava, Konrad trebuia să bată acel clopot-gong atârnat lângă altar, salvat de scafandrii polonezi la sfârşitul anilor şaptezeci de pe epavă, din partea superioară a pupei. Or, cu ocazia întâlnirii supravieţuitorilor, echipajul navei de ranfluare Szkwal le înmânase lor acest obiect găsit, ca semn al apropierii polono-germane. Totuşi domnul Schön a fost până la urmă cel care în încheierea slujbei comemorative, a putut să lovească de trei ori la rând clopotul-gong cu ciocănelul.
Asistentul-trezorier de pe Gustloff număra optsprezece ani când nava s-a scufundat. Nu vreau să trec sub tăcere faptul că tocmai lui, care a strâns şi a cercetat aproape tot ce s-a mai putut descoperi după catastrofă, i s-a arătat prea puţină recunoştinţă în Damp. Când, la începutul solemnităţilor, şi-a ţinut discursul pe tema Scufundarea lui Wilhelm Gustloff pe 30 ianuarie 1945 din punctul de vedere al ruşilor şi, în cursul discuţiilor, a devenit clar cât de des vizitase în timpul cercetărilor sale Uniunea Sovietică, întâlnindu-se chiar cu un marinar de pe submarinul S13 5), ba mai mult, a reieşit că avea legături amicale cu acel Vladimir Kurocikin, care, la ordinul comandantului său, lansase cele trei torpile - fusese chiar fotografiat dând mâna cu bătrânul -, el şi-a pierdut "unii prieteni", după cum scria mai târziu, rezervat, Heinz Schön în cartea sa.
I-au mai tăiat din expunere. Mulţi dintre ascultători l-au considerat de-acum încolo rusofil. Pentru ei războiul nu încetase niciodată. Pentru ei rusul era Ivan, iar cele trei torpile - armele crimei. Dar pentru Vladimir Kurocikin nava scufundată, anonimă din punctul său de vedere, a fost plină de nazişti care îi atacaseră patria, iar retrăgându-se nu lăsaseră în urma lor decât pământul ars. Abia de la Heinz Schön aflase că, în urma torpilării, peste patru mii de copii s-au înecat, au îngheţat sau au fost târâţi de navă în adânc. Şi desigur aceşti copii îi vor fi apărut încă multă vreme în vis, nu o dată.
Faptul că totuşi Heinz Schön a fost cel care a putut suna gongul salvat de pe navă i-a mai atenuat probabil puţin din jignirea adusă. Dar fiul meu, care, pe acea homepage a lui l-a prezentat lumii întregi pe lansatorul torpilelor fotografiat împreună cu cercetătorul navei Gustloff, comenta acest detaliu al unei tragedii cu efect de liant naţional, indicând provenienţa submarinului atât de precis, accentuând calitatea de "marfă nemţească veritabilă" şi încumetându-se chiar să afirme: numai graţie unui vas construit după un proiect german, sovieticii au înregistrat succesul din apropierea lui Stolpebank6).
Şi eu? După slujba comemorativă am şters-o pe ţărmul întunecat ca noaptea. Am rătăcit încolo şi-ncoace, singur şi fără un gând. Şi fiindcă nu bătea vântul, valurile Balticii loveau şi ele doar fără vlagă ţărmul şi fără glas.
Asta îl roade pe bătrân. De fapt, spune el, ar fi fost sarcina generaţiei lui să exprime toată mizeria refugiaţilor din Prusia orientală: a convoaielor de căruţe cu emigranţi străbătând iarna către Vest, a morţii în viscol, a celor care crăpau la marginea drumului şi în copcile din gheaţă, atunci când pojghiţa de gheaţă de pe Frisches Haff a început să cedeze în urma bombardamentului şi sub povara căruţelor trase de cai, şi totuşi din Heiligenbeil porneau tot mai mulţi oameni, de frica răzbunării ruseşti, pe întinderi nesfârşite de zăpadă... Fuga... Moartea cea albă. Niciodată, spune el, oamenii n-ar fi trebuit să treacă sub tăcere atâta suferinţă, numai pentru că propria vină şi căinţa recunoscută au fost mai imperioase în toţi aceşti ani, n-ar fi trebuit să lase tema îndelung evitată celor care reconstruiesc schelăria dreptei. Această pierdere este uriaşă...
Dar acum bătrânul, care a ostenit să mai scrie, crede că a găsit în mine pe cineva care s-ar putea lăsa provocat să relateze în locul lui - ca "locţiitor", spune el - despre invazia armatelor sovietice în Imperiu, despre Nemmersdorf şi consecinţele sale. Este adevărat, şi-mi caut cuvintele. Dar nu el, mama mă constrânge. Şi doar de dragul ei se amestecă şi bătrânul, constrâns şi el de ea să mă constrângă, ca şi cum totul n-ar trebui scris decât sub constrângere, ca şi cum nimic nu s-ar putea petrece pe această hârtie fără mama.[...]
Pe atunci îşi mai punea încă speranţele în mine. Dar cum din mine nu putea scoate nici o scânteie şi doar timpul se irosea, de-ndată ce zidul a dispărut, ea a început să-l prelucreze pe fiul meu. Konny n-avea decât zece sau unsprezece ani când a căzut în ghearele bunică-sii. Iar de la întâlnirea supravieţuitorilor în Damp, unde eu n-am fost decât o nulitate marginalizată în vreme ce el a devenit principele moştenitor, a început să-l îndoape cu istorii cu refugiaţi, istorii cumplite, cu violuri, pe care, chiar dacă nu le trăise pe propria-i piele, le auzise povestite şi răspândite pretutindeni, ca să împrăştie groaza, de când în octombrie patruzeci şi patru tancurile ruseşti trecuseră graniţa răsăriteană Imperiului şi pătrunseseră în regiunile Goldap şi Gumbinnen. Aşa o fi fost, se poate să fi fost aşa. Cam aşa a fost. Când, la câteva zile după asaltul gărzilor armatei a doua sovietice, localitatea Nemmersdorf a fost recucerită de unităţi ale armatei a patra germane, s-a putut bănui, vedea, număra, fotografia şi filma pentru toate cinematografele din Imperiu, la Jurnalul de actualităţi, câte femei fuseseră violate de soldaţii ruşi, apoi ucise, ţintuite de porţile şoproanelor. Tancuri T 34 trecuseră peste refugiaţi şi îi zdrobiseră. Copii împuşcaţi zăceau în grădiniţele din faţa caselor şi în şanţurile drumului. Chiar prizonierii francezi care îşi îndeplineau munca forţată în gospodăriile din apropierea Nemmersdorfului au fost lichidaţi, patruzeci la număr, după cum s-a spus.
Acestea şi alte detalii le-am găsit la adresa, de-acum familiară, din Internet. Alături de ele putea fi citit în traducere un apel compus de scriitorul rus Ilia Ehrenburg, prin textul căruia li se cerea tuturor soldaţilor ruşi să ucidă, să violeze, să se răzbune pentru patria pustiită de bestiile fasciste, pentru măicuţa Rusia. La adresa www.blutzeuge.de, fiul meu, recognoscibil doar mie, denunţa în limbajul comunicatelor oficiale de odinioară:
- Asta le-au făcut ruşii subumani femeilor germane lipsite de apărare...
- Aşa s-a dezlănţuit soldăţimea rusă...
- Această teroare ameninţă încă întreaga Europă, dacă n-o să înălţăm nici un stăvilar în calea puhoiului asiatic...
Suplimentar scanase şi ataşase un afiş electoral CDU din anii cincizeci, care înfăţişa un monstru feroce de tip asiatic.
Răspândite în reţea şi frecventate de cine ştie câţi utilizatori, aceste sentinţe şi texte ilustrate se citeau ca atacuri la lucruri ce păreau să se-ntâmple chiar azi, deşi nu erau numite nici Rusia în dezagregarea ei neputincioasă, nici ororile din Balcani şi din Ruanda africană. Ca să-şi ilustreze programul cu ceva nou de fiecare dată, fiului meu îi ajungeau câmpurile de luptă acoperite de cadavre ale trecutului; ele rodeau de fiecare dată, indiferent cine le cultivase.
Nu-mi mai rămâne să spun decât că în acele zile, când Nemmersdorf a devenit totuna cu esenţa ororii, dispreţul cu care lumea era deprinsă faţă de ruşi s-a transformat în frica de ruşi. Relatările gazetăreşti, comentariile radio, imaginile jurnalelor de actualităţi vehiculate în localitatea recucerită, au declanşat în Prusia orientală o fugă în masă care, începând de la mijlocul lui ianuarie, s-a amplificat până la panică. Odată cu fuga pe drumul de ţară, a început şi moartea la marginea drumului. Nu pot s-o descriu. Nimeni n-o poate descrie. Doar atât: o parte din fugari a ajuns în oraşele portuare Pillau, Danzig şi Gotenhafen. Sute de mii au încercat să scape de oroarea care se apropia tot mai mult pe calea navală. Sute de mii - statisticile indică peste două milioane de fugari salvaţi în Vest - s-au îngrămădit la bordul navelor de război, de pasageri şi comerciale; aşa a fost luată cu asalt şi Wilhelm Gustloff, care staţiona de ani de zile legată la cheiul Oxhöft din Gotenhafen.
Aş vrea să pot şi eu să-mi simplific situaţia, ca fiul meu care anunţa pe pagina sa web:
- În linişte şi ordine nava a primit la bord fetele, femeile, mamele şi copiii care fugeau de bestia rusă...
Oare de ce i-a escamotat pe cei o mie de marinari de submarin îmbarcaţi şi ei, la fel ca echipele militare din serviciul tunurilor antiaeriene, montate în grabă? E drept că în treacăt a menţionat faptul că la început şi spre sfârşit au fost admişi la bord şi răniţi:
- Printre ei erau combatanţi de pe frontul din Kurland, care mai ţineau piept încă năvalei puhoiului roşu...
Dar când a început să descrie reechiparea navei-cazarmă pentru a deveni un vrednic transportor-oceanic, chiar dacă a socotit cu acribie câte chintale de făină şi lapte praf, câţi porci tăiaţi s-au încărcat la bord, el a trecut sub tăcere voluntarii croaţi, prost instruiţi, cu care a trebuit să fie întregit echipajul navei. Nimic despre insuficientele aparate de radio-emisie. Nimic despre exersarea manevrelor în caz de catastrofă: "Închideţi şcotele!" Bineînţeles că a lăudat peste măsură amenajarea prevăzătoare a unui punct de naşteri, dar ce l-a împiedicat să facă orice aluzie la starea de gravidă a bunicii lui, care tocmai stătea să nască? Şi nici un cuvânt despre cele zece bărci de salvare lipsă, care fuseseră transferate pentru fumizarea portului în timpul atacurilor aeriene şi fuseseră înlocuite cu bărci cu vâsle cu o capacitate mai redusă şi cu câteva plute de salvare din kapok presat, stivuite în grabă şi amarate strâns. Gustloff trebuia să fie prezentată utilizatorilor din internet doar ca navă a refugiaţilor.
De ce minţea Konny? De ce se înşela băiatul meu pe sine şi pe ceilalţi? De ce tocmai el, altminteri un negustor atât de pedant de mărunţişuri - căruia nava i-a fost practicabilă încă din vremurile EpB7), de la valul făcut de elicea navei până în cel mai îndepărtat ungher al spălătoriei publice de la bord -, nu voia să recunoască faptul că la chei nu staţiona nici un transportor al Crucii Roşii, nici un cargobot plin doar de refugiaţi, ci o navă de pasageri înarmată, subordonată Marinei Militare, în care fusese înghesuită cea mai felurită încărcătură? De ce nega ceea ce fusese tipărit de ani de zile şi nu mai era contestat nici măcar de eternii paseişti? Voia să construiască o crimă de război şi să se impună în faţa capetelor rase din Germania şi de aiurea cu versiunea artificial însufleţită a evenimentului real? Simţea oare atât de imperios nevoia unui bilanţ onest al victimelor, încât pe pagina sa web nu putea să apară nici măcar pandantul militar al căpitanului civil Petersen, căpitanul de covertă Zahn, împreună cu câinele său ciobănesc?
Pot doar să intuiesc ce l-o fi îndemnat pe Konny să trişeze: dorinţa de a păstra o imagine clară a duşmanului....
1) Nava Wilhelm Gustloff, declanşatoare a conflictului nuvelei, a fost construită, ca vas de croazieră, pentru organizaţia nazistă Energie-prin-Bucurie, transformată apoi în transportor de trupe şi navă-lazaret în timpul celui de-al doilea război mondial şi scufundată, în cele din urmă, de un submarin rusesc, ca transportor de refugiaţi, la sfârşitul războiului.
2) Este vorba despre întâlnirea supravieţuitorilor de pe nava Gustloff, care a avut loc în localitatea balneară Damp, după reunificarea Germaniei.
3) Cartea lui Heinz Schön, fostul asistent-trezorier de pe nava Gustloff, se intitulează Catastrofa-Gustloff, relatarea unui supravieţuitor.
4) Cartea se intitulează Scufundarea lui Wilhelm Gustloff şi a apărut la Berlin în 1995, iar cei trei englezi sunt: Christopher Dobson, John Miller, Ronald Pyne.
5) S13 este submarinul-torpilor rusesc care a scufundat nava Wilhelm Gustloff.
6) În apropiere de Stolpebank s-a produs naufragiul navei Gustloff.
7) Energie-prin-Bucurie (EpB) este traducerea numelui organizaţiei naziste Kraft durch Freude (KdF), care oferea croaziere pe mare, în concedii, membrilor de partid, pentru a-i câştiga şi mai tare de partea Mişcării.
