Două aniversări readuc în prim-planul vieţii culturale din Spania, şi nu numai, figura şi creaţia „celui mai bun poet european al secolului XVII”, Luis de Góngora y Argote (1561-1627).
În 2011 s-au celebrat 450 de ani de la naştere, iar anul acesta se împlinesc patru veacuri de la apariţia celebrului său poem Fábula de Polifemo y Galatea (Polifem şi Galateea). Manifestările (sesiuni ştiinţifice, publicaţii, expoziţii, spectacole, lecturi în spaţii publice etc.) consacrate acestor aniversări din calendarul literar, mai ales în Córdoba natală a poetului, sunt menite să contribuie la o mai bună cunoaştere a operei strălucitului reprezentant al barocului spaniol şi universal, la reevaluarea acesteia din perspectiva sensibilităţii epocii noastre. A fost şi scopul primului Congres internaţional dedicat poetului cordobez, cu tema Universul lui Góngora: origini, texte şi reprezentări (Córdoba, 14-19 noiembrie 2011), şi al expoziţiei cu genericul Steaua nestinsă. Magnitudine şi univers contemporan, găzduită de Biblioteca Naţională din Madrid, în perioada 30 mai- 19 august 2012, ce urmează a fi itinerată şi la Córdoba în această toamnă. O expoziţie care evocă viaţa lui Góngora şi destinul celei mai cunoscute creaţii a poetului, Polifemul, oferind mărturii definitorii (manuscrise autografe, unele descoperite relativ recent, ediţii princeps, lucrări plastice etc.), organizată tematic. Vizitatorul are posibilitatea să urmărească astfel motivele fundamentale ale liricii gongorine din sfera pastorală, cinegetică, muzicală sau mitologică reflectate în pictura secolului al XVII-lea în Spania şi Europa. Galaxia lui Góngora în secolul XX, una dintre cele mai importante secţiuni ale expoziţiei cuprinde şi texte ale unor mari poeţi ai secolului XX, între care cele ale lui García Lorca, Dámaso Alonso sau Miguel Hernández, care atestă fascinaţia exercitată de opera lui Góngora asupra artiştilor din Spania şi din America Latină. Ilustraţiiile lui Picasso la cele Douăzeci de poeme de Góngora sunt relevante în acest sens.
Receptarea operei lui Góngora de-a lungul secolelor s-a aflat, şi ea, sub zodia barocului pe care l-a ilustrat pe deplin. În timpul vieţii poetului, reacţiile cititorilor au fost cum nu se poate mai antinomice, pendulând între admiraţie şi negare. Aderarea fără rezerve şi respingerea anihilatoare erau ecoul trezit de o operă a dualităţilor (caracter cult şi popular, registru sublim şi burlesc, frumuseţe şi urâţenie, lumină şi întuneric etc.), în forme insolite. Ea ilustra o artă a Frumuseţii absolute, bogată în imagini senzoriale, cu sonorităţi inedite şi cu un lexic somptuos, cu îndrăzneli poetice nemaiîntâlnite, mai cu seamă în cele trei mari poeme, Fábula de Polifemo y Galatea (1612), Soledades (1613), Panegírico al duque de Lerma (1617). Cerebralul şi imaginativul Góngora ţintea absolutul, prin detaşarea de realitatea imediată. Caracterul şi comportamentul său sunt reflectate genial şi în portretul pe care i l-a făcut Velázquez în 1622, aflat la Museum of Fine Arts din Boston, în care Jorge Guillén recunoştea un „[…] don Luis, care atîta distanţă a pus între ochii săi şi ceea ce văd ochii săi”, pentru ca apoi să observe: „Dar şi mai mult impune distanţă gura lui. Este însăşi gura dispreţului total, cu buza superioară aplatizată, lipsită de relief, în antiteză cu cărnoasa buză inferioară şi cu bărbia semeaţă. Sub această faţă gălbuie de bilios, bilios care nu a surâs penelului lui Velázquez – expresia este apatică, aproape acră, aproape melancolică. În craniul acesta mic a încăput o extraordinară forţă spirituală”. Iar Dámaso Alonso, comentând şi el portretul, ajungea la concluzia că „Totul în el indică inteligenţă, ascuţime de spirit, forţă, precizie, dispreţ”.
În acelaşi sens, Fernando Lázaro Carreter, în studiul său „Pentru o etopee a lui Góngora”, releva corespondenţele dintre formele de comportament („dispreţul”, „marea putere de seducţie personală”, „necesitatea de a ieşi în evidenţă”, „dorinţa de protagonism”, „nevoia de a uimi, de a produce efecte surprinzătoare şi şocante care să polarizeze atenţia celorlalţi”) şi „estetizarea absolută” realizată în opera literară cu o „perfecţiune aproape inumană şi cu metode surprinzătoare”. Cu psihicul său şi cu apetenţa pentru noutate şi invenţie, conchide Fernando Lázaro Carreter, Góngora „era predestinat să inventeze, să fie primul”. Poetul are psihologia tipului nervos şi în privinţa înclinaţiei de a gândi în contraste, ca urmare a instabilităţii afective, a spiritului său „scindat între două centre de gravitate”. Pentru criticul şi profesorul spaniol, „centrul fundamental al caracterului lui Góngora” este condiţia scindată pendulară a nervosului, care se evidenţiază în opera sa printr-o permanentă dedublare a viziunii şi a tentaţiei „pe de o parte de a înfrumuseţa la maximum şi pe de altă parte de a denigra, dispreţui, batjocori fără scrupule”. Dualitatea şi scindarea, caracteristice atât operei cât şi caracterului lui Góngora, sunt, în fond, trăsături ale barocului spaniol.
Dacă secolul al XVII-lea a luat în considerare singularitatea omului şi a operei sale, fie şi pentru a o transforma în obiect de controverse, veacul următor, al luminilor şi al raţiunii, a aşternut peste ambele tăcerea şi indiferenţa. Dar şi secolul al XIX-lea îl abandonează pe Góngora în aristocratica lui singurătate, definită astfel de Lorca, uitarea nefiindu-i întreruptă decât de o fulgurantă recuperare venită din partea lui Paul Verlaine ce va rezona în Spania graţie poetului nicaraguan Rubén Darío.
Reconsiderarea lui Góngora se produce abia în secolul XX, când în Spania se propune o nouă viziune asupra valorilor estetice, care, având în vedere irealul şi iraţionalismul ca zone fecunde ale poeziei contemporane, devine compatibilă cu estetica anticipată de Góngora cu secole în urmă. Dar momentul stelar al reabilitării autentice survine odată cu constituirea grupului de poeţi care îşi declară cultul pentru Góngora, în chiar anul tricentenarului naşterii acestuia, 1927, aşa-numita Generaţie de la 27, reprezentată de García Lorca, Rafael Alberti, Dámaso Alonso, Jorge Guillén, Luis Cernuda, Miguel Hernández, Pedro Salinas, Gerardo Diego, Vicente Aleixandre şi alţi mari creatori. Sunt corifeii unui al doilea Secol de Aur al literaturii spaniole sau exponenţii unei Epoci de argint . Mari admiratori şi cunoscători ai poeziei lui Góngora, ei au fost primii care, nutrind aceleaşi aspiraţii novatoare, în contextul avangardelor europene, au înţeles pe deplin performanţele poeziei gongorine bazate pe o artă poetică şi o atitudine estetică foarte asemănătoare cu noile propuneri artistice de la începutul secolului XX. Scriitorii amintiţi au preţuit originalitatea limbajului poetic al lui Góngora şi noutatea universului său liric. Mai mult, pentru Dámaso Alonso, de pildă, „Góngora nu era de neînţeles, nu era absurd, nu era vag, nu era nebulos. Era dificil, strâns, perfect, exact, strălucitor. Era consecvent cu sine însuşi şi cu o îndelungată tradiţie, ale cărei ultime verigi apucaseră să sufere o exacerbare estetică, o dorinţă excesivă după ceva pe care Góngora îl intensifică şi mai mult. Poezia lui Góngora putea să fie o poezielimită; nu era, în nici un caz, o poezie incoerentă.”
Cele două recente aniversări au prilejuit o nouă reevaluare, după ce poezia spaniolă a secolului XX a cunoscut tendinţe diverse. Una dintre acestea, culturalismul poeţilor novísimos din ultimele decenii, s-a manifestat pe direcţia iniţiată de poezia lui Góngora. De asemenea, un mare număr de poeţi spanioli şi latino-americani contemporani, precum Dámaso Alonso, Rafael Alberti, Federico García Lorca, Miguel Hernández, Pere Gimferrer, Pablo García Baena, Antonio Carvajal, Hernando Domínguez Camargo, Pablo Neruda, Borges, Octavio Paz, Lezama Lima, îşi declară sau vădesc afinitatea cu modelul gongorin.
Cum poate fi percepută azi creaţia lui Góngora, dificilă, destinată practic unei minorităţi culte? În mod evident, traducerea într-o altă limbă pune mari probleme. Soluţia optimă ar fi ediţia critică şi bilingvă, însoţită de note şi comentarii, cum este, la noi, volumulLuis de Góngora y Argote realizat de hispanistul Darie Novăceanu şi apărut în 1982, la Editura Univers. Tot în spaţiul nostru cultural se remarcă amplul studiu Un experiment poetic romanic. Góngora şi gongorismul al Victoriei Luminţa Vleja, publicat la Editura Excelsior Art, 2007, care propune o viziune contextualizatoare a creaţiei lui Góngora în spaţiul romanic din epoci diferite.
