Un mister a însoţit peste secole un aparent cuminte desen al primului mare artist protestant, Albrecht Dürer, „omul minunat” cum îl numea Luther. Este vorba de gravura cunoscută azi sub numele Der heilige Hieronymus im Gehäus (Sf. Ieronim în chilia sa, 1514), care îl înfăţişează pe sfântul traducător al Bibliei înconjurat de clasicele simboluri iconografice. Numai că Dürer strecoară aici, în colţul din dreapta sus al gravurii, un obiect insolit care strică tot echilibrul simbolic al compoziţiei. Este vorba de un dovleac uriaş care atârnă deasupra capului sfântului traducător. Obiectul este unic în tratarea temei Chilia Sf. Ieronim, altfel foarte populară printre pictorii renascentişti. S-au încercat felurite şi fanteziste interpretări, dar toate nu au putut explica simbolismul dovleacului uriaş, atârnat de grinda chiliei unui sfânt şi erudit traducător al Bibliei. În opinia noastră, „dovleacul lui Dürer” se cere înţeles ca o glumă cu notă de pamflet, şi nu ca un banal decor realist, care, chipurile, cum spune exegeza academică a lui Ch. Heaton din The Life of Albrecht Dürer of Nürnberg (London, 1881, p. 204), ne „vorbeşte de agricultura practicată de călugări (sic!)”.
În opina noastră, uriaşul dovleac trimite la o anecdotă a lui Seneca, celebră în mediile erudite ale vremii lui Dürer şi care circula în ediţia Beatus Renanus (Basilea, 1515) „la pachet” cu satira anticatolică a lui Erasmus, Elogiul nebuniei (1509). Este vorba despre pamfletul lui Seneca intitulat Ludus de morte divii Claudii Caesaris (Glumă la moartea divinului Cezar Claudius), cunoscut şi ca Apocolocyntosis (Metamorfoza unui dovleac), pamflet care are ca motiv central refuzul zeilor de a-l primi în cer, după moarte, pe păcătosul Împărat Claudius. Satira era atât de cunoscută în epocă încât Erasmus a pastişat-o, transformând-o în pamfletul său antipapal Julius exclusus de caelis, cu Papa Iulius II în rolul împăratului Claudius. Acest pamflet erasmic a fost scris între anii 1513, anul morţii Papei Iulius II, şi 1514, anul gravurii düreriene, într-o perioadă când Erasmus tocmai pregătea faimoasa lui traducere a Noului Testament (apărută în 1516), şi când prietenul său Dorp îl sfătuia (într-o scrisoare din septembrie 1514) să fie mai temperat în critica vulgatei Sf. Ieronim pentru a nu şubrezi astfel fundamentul credinţei.
Interesant este jocul de cuvinte din titlul satirei lui Seneca, care de la ’beatificarea’ (gr., apotheosis) păcătosului împărat ajunge la ’dovlecizarea’ lui (apocolocyntosis), cu sensul peiorativ de cap-dedovleac. În limba germană ‘cap de dovleac’ (Kürbiskopf) permite şi un interesant joc de cuvinte, cu trimitere directă la Bischof, ‘episcop’. Gluma trebuie să îi fi părut lui Dürer suficient de expresivă în a sublinia păcatele unui episcop traducător al Bibliei.
Cât despre erorile de traducere ale Sf. Ieronim, criticate de Erasmus, vom aminti aici doar traducerea greşită a ebr. anan, «vrăjitorie», care ajunge în Biblia ieronimică observatio somniorum, ‘observare a viselor’, o eroare ce a diabolizat pentru mai bine de un mileniu toată tradiţia interpretării viselor. Greşeala Sf. Ieronim permite şi o observaţie amuzantă. În Viaţa Sfântului Ieronim, atribuită lui Eusebius, există un episod în care episcopul traducător povesteşte un vis în care se făcea că a ajuns în cer. Aici, instanţa divină nu pregetă să îl acuze pe eruditul teolog că este mai degrabă „ciceronian, decât bun creştin”. Episodul consună însă flagrant cu călătoria la judecata din cer a Împăratului Claudius din pamfletul lui Seneca. Hilar este faptul că, citind visul în respectul propriei traduceri, acest „monachus Christi fidelissimus”, cum îl prezintă Eusebius, dar care se ocupa, iată!, cu interpretarea viselor, ar trebui condamnat pentru... vrăjitorie!
Din cauza unor asemenea erori, Erasmus l-a atacat direct pe sfântul traducător în Elogiul nebuniei (1509), acuzându-l de „inconsecvenţă” (adscribere nontenetur). Mai târziu, Luther şi Tyndale vor contesta şi ei, cu bine-ştiutele consecinţe, acurateţea traducerii Sf. Ieronim. Sub presiunea rumorii protestante, Conciliul din Trento a decis în anul 1542 revizuirea fără precedent a traducerii ieronimice, decretând noua vulgata Clementina ca adevărata traducere canonică a Bisericii romane. La rumoarea contestatară a contribuit şi gluma lui Dürer, care a pus pentru prima dată renumele sfântului traducător sub semnul satirei şi al pamfletului.