Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Glose la Petre Pandrea (I) de Gheorghe Grigurcu

La prima vedere, Petre Pandrea este o "gură rea" precum mai mulţi autori munteni, nu o dată străluciţi, de la Radu Popescu, cronicarul, la I. L. Caragiale şi de la Tudor Arghezi la Zaharia Stancu şi Eugen Barbu. Acest fel scormonitor-maliţios de-a vedea lucrurile i se înfăţişează drept o fatalitate a locului: "Nu poţi scăpa de (...) indiscreţii, cleveteală, într-o ţară clevetitoare". Pe un astfel de temei e schiţată un fel de filosofie literară, care, adoptînd principiul efortului continuu, indică prelucrarea materiei impure, în starea sa de maximă eterogenitate ce intră în "fermentaţie", spre a ajunge, în consonanţă mateină, la pasionala decantare ultimă, formală: "Metoda mea de lucru literar este dirijată de următoarele sfaturi: 1) sfatul horaţian " nulla dies sine linea (sfat pe care-l dau şi altora); 2) strîngerea borhotului după metoda dicteului suprarealist, de fapt, revărsarea Katharsisului aristotelic sau a subconştientului, scoţînd din străfundurile abisale tipologice tot felul de drăcovenii, măscări, mîl şi perlele scoicilor bolnave; 3) condensarea borhotului în a doua versiune după reguli gramaticale şi logice; 4) şlefuirea artistică de giuvaergiu pătimaş şi trierea ultimei versiuni". Chiar dacă ultimul stadiu n-a fost atins totdeauna de acest scriitor cu o biografie de mare zbuciumat (interdicţii de publicare, cenzură, mai multe detenţii dintre care una, sub regimul comunist, de un deceniu), cel al "condensării borhotului" spre a da o "esenţă preafriptă" apare ilustrat în chipul cel mai relevant. Paginile pe cît de numeroase pe atît de efervescente ale lui Petre Pandrea sînt doldora de informaţii "picante" de tot soiul, adnotate fără menajamente. Autorul-avocat aude tot de parcă ar fi înzestrat cu cîteva perechi de urechi iar condeiul său nu osteneşte a transcrie şi comenta anecdote, cancanuri, extravaganţe, împrejurări de culise ori de alcov, într-o istorie paralelă, secundă, însă foarte atracţioasă (francezii o numesc la petite histoire), de-o abundenţă copleşitoare. Politicienii, scriitorii, gazetarii, capetele încoronate, simpla plevuşcă a epocii (a epocilor) apar astfel dezgoliţi în implacabila lumină a unei conştiinţe curioase la culme ce nu ţine seama de convenţii şi nu se dă în lături de la limbajul corosiv. Textul se citeşte cu sufletul la gură. Ana Pauker, "astrul negru al firmamentului politic" comunist, "a mai pus laba şi pe bijuteriile dinastiei de milionari olteni Dina şi Jean Mihail. Patru generaţii de femei au fost împodobite de aceşti arhimilionari casnici. Am văzut cu ochii mei inventarul şi lăzile cu bijuterii. S-au evaporat în 1946, fiind confiscate şi predate Anei Pauker la Comitetul Central. Ce-a făcut Ana Pauker? Şi-a măritat fata cu dr. Brătescu. I-a numit la ambasada din Moscova pe cînd era ministreasă la Externe. I-a transferat la Stockholm. Acolo au început să vîndă pe piaţa Stockholmului şi să acumuleze dolari. Serviciul sovietic de informaţii s-a sesizat. Aşa a căzut Ana Pauker. îşi acumula deviza în depozite în străinătate, dovedind că nu are încredere în stabilitatea regimului stalinist, deşi îşi ucisese soţul " pe Marcel Pauker " pentru a dovedi fidelitate". Impunătorul sacerdot Gala Galaction, după cum se confesa soţia acestuia, avea pe masă "tuburi cu Testaviron. Vrea să-şi întărească puterile genezice. Mănîncă numai fudulii de berbec. Se îngrijeşte zilnic ca un mire în preajma nopţii nupţiale". De la acest amănunt plecînd, comentariul se lăţeşte în direcţia chestiunii matrimoniale: "Galaction s-a ocupat numai de muzică, religie, literatură şi femei, femei, femei. Capacitatea lui genezică depăşea pe a femeii minuscule, geloase. O, dacă Gala Galaction şi Tiberiu Iliescu şi-ar fi luat soţii nişte ţigănci borîte sau nişte ţigăncuşe de iatac, ce menaje ideale ar fi dus, aşa cum a dus Pamfil Şeicaru cu ţiganca lui la Constanţa, aşa cum a dus Gh. Tătărăscu, acest ţigan din munţii Gorjului, cu Aretia Fotino, fiica profesorului craiovean de muzică, un ţigan get-beget. Căsătoriile se asortează în primul rînd după rasa identică, în al doilea rînd după clasă similară, în al treilea rînd după secreţiuni hormonale la paritate, în al patrulea rînd după vîrstă (femeia ceva mai tînără decît bărbatul)". Iar junele Cioran ar fi fost certat cu igiena şi ar fi avut crize bahice, marcate de spectaculoase tentative de suicid: "Emil Cioran, ca student, nu se spăla niciodată. Era un Oblomov valah anti-aer, anti-geam, anti-apă. Apa îi era udă şi rece. Quelle horreur! în schimb, ne dădea fiorul şi panica sinuciderii la brotăcei, în lacul bunului nostru primar general Dem. I. Dobrescu, sub ochii ironici ai chelnerilor, admirativi ai prietenilor şi dezaprobatori ai patronului. Ca amfitrion, cu răspunderea musafirilor, m-am ferit de a mai invita pe Em. Cioran. Am avut impresia, în acea noapte de chef, că sîntem nişte maimuţe bete". Să fie toate acestea triste adevăruri? Cele mai multe sînt neîndoios. însă aşezate la periferia vieţii esenţiale, creatoare ori istorice, ni se înfăţişează nu mai puţin grăitoare pentru psihologia memorialistului decît pentru personajele sale: o psihologie de-o receptivitate ieşită din comun, de-o structură acut inconformistă, izvorîtă dintr-o enormă vitalitate ce nu se putea abţine de la raportarea la aspectele crude, izbitoare ale vieţii din preajmă, vitalitate, a cărei primă manifestare intelectuală a fost celebrul Manifest al Crinului alb, apărut în 1928, în revista Gândirea, de-o alură nietzscheeană, prefaţînd, după cum s-a remarcat, existenţialismul şi absurdul.

Spre deosebire însă de versalitatea şi amoralismul altor "guri rele" valahe, Petre Pandrea e, surprinzător, un exponent al unei rectitudini comportamentale şi al unei consecvenţe care l-au condus la cumplite încercări. în răspăr cu epoca din pricina unui idealism asumat în ciuda aparentei frivolităţi şi a limbajului truculent, Pandrea poate fi socotit un caracter, un reper etic într-o lume dereglată la culme, al cărei cronicar contrariat şi nu o dată cuprins de revoltă i-a fost dat a fi. Şi-a spus, probabil, cuvîntul, după cum era încredinţat, şi obîrşia sa de ţăran înstărit din Oltenia, trecut prin şcoala lui Nae Ionescu, un "excelent pedagog" care s-a ocupat îndeaproape de formarea sa în timpul liceului (faimosul Liceu Militar "Mînăstirea Dealu" din Tîrgovişte): "Eu sînt kulak, adică prince-paysan cu complexele religioase ale faptelor bune cotidiene". Convingerile lui Pandrea vădesc o orientare net conservatoare. Ideea conservatoare, socoteşte memorialistul, e foarte puternică în structura noastră etnică. Cu toate că i-a eliberat pe ţigani, a secularizat averile mînăstireşti şi a săvîrşit prima împroprietărire a ţăranilor, Mihail Kogălniceanu are o doctrină "tipic conservatoare", fiind un fel de Lord Beaconsfield băştinaş. Iar un "revoluţionar profesionist şi roşu" ca Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi abordat, în discursul de la Cluj ce i-a fost imputat ca o gravă "deviere" de la "linia" partidului său, "proza naţională" sau, mai pitoresc zis, o "mixtură de Marx şi Stelian Popescu". La rîndul lor, ardelenii beneficiază de o educaţie habsburgică în spirit latinist şi catolic. într-un cuvînt, pe sol românesc, "capetele cele mai prestigioase politice sau literare au fost capete conservatoare. Liberalii şi progresiştii, desţăraţii şi revoluţionarii s-au recrutat dintre munteni şi de predilecţie dintre meteci". Aşadar nu se cuvin exagerate simpatiile de stînga pe care le-a manifestat la un moment dat generosul intelectual, care n-a căzut niciodată în capcana comunismului plat, ignobil, cu al său corolar trivial-propagandistic... Ca avocat, Pandrea a pledat, e drept, după cum singur notează, în perioada 1933-1934, "pentru PCR şi israeliţi", dar în anii 1947-1948 a apărat PN} şi în anii 1953-1958 a ţinut partea ordinelor călugăreşti persecutate. în calitate de teoretician, s-a disociat din capul locului de "revoluţionarii de profesie", pe care i-a apreciat astfel: "Aceşti oameni sînt mai fugaci decît vîntul, mai imprecişi decît coca, mai neaşteptaţi decît hazardul şi mai stupizi decît pietrele. Seamănă cu habotnicii, cu adventiştii, cu valdimiriştii, cu dogmaticii. Au dogme, intransigenţe pe fleacuri şi stele polare pe care noi, laicii şi spiritele libere, nu le vedem pe cer". Şi încă mai rău, aceşti "dogmatici letargici", cu toate că "au suflet", "pot deveni asasini oricît ar fi de delicaţi şi candizi".

Cîţiva "revoluţionari de profesie" pe care i-a cunoscut autorul constituie "ilustraţiile în text" ale caracterizării generale. Iosif Broz Tito, primit la noi, în 1956, ca "noul Papă la Roma III", "este numai un comitagiu balcanic, o unealtă oarbă, cînd în mîna Londrei, cînd în mîna Moscovei", cu o "frazeologie stereotipă, scoasă din rezoluţii", care "înşeală şi pe unii, şi pe alţii, făcîndu-şi mendrele, sindrofiile şi cumetriile lui balcanice". De Lucreţiu Pătrăşcanu, care i-a devenit cumnat, memorialistul s-a simţit decepţionat de la primele contacte. "Omul nu mi s-a părut interesant", "era impulsiv şi lipsit de scrupule", făcîndu-se vinovat într-o anume circumstanţă, de un "atac mîrşav", "de o grosolănie şi o perfidie, care l-a scos definitiv din rîndul prietenilor mei", ceea ce nu l-a împiedicat pe bunul Pandrea de a se zbate pentru a-i veni în ajutor cînd a ajuns la ananghie, azvîrlit în temniţele regimului comunist pentru a cărui instaurare a luptat în prima linie. Abnegaţia şi buna credinţă ce-l îndrumau pe Petre Pandrea, inclusiv în apărarea unor activişti comunişti, nu trebuie confundate însă cu o adeziune la sacrosancta "învăţătură" a acestora. "Hîra" cu Lucreţiu Pătrăşcanu a început chiar pe asemenea motive doctrinare. Pandrea îi spunea răspicat că, deşi antifascist şi democrat, nu acceptă înscrierea în Partidul Comunist, întrucît nu e de acord cu dictatura proletariatului, cu teroarea, cu lipsa de libertăţi, cu abolirea Parlamentului, cu soluţia agrară. O carte a lui Lenin, Empiriocriticismul, ridicată la rang de catehism de către activiştii partidului, e denunţată de insubordonabilul avocat drept "o carte proastă şi o colecţie ageamie de recenzii în materie de metafizică şi teoria cunoaşterii". Ne imaginăm lesne reacţia comuniştilor fanatici faţă de angajamentele pe care şi le-a luat Pandrea şi faţă de profesia de credinţă pe care a formulat-o, reacţie care, după ani, va fi atîrnat greu în cumpănă la aruncarea în Gulag a insului ce le-a respectat: "Eu nici nu sînt materialist. Eu sînt cu dialectica hegeliană, dacă vreţi un hegelian de centru. Mă interesează experienţa rusă ca experienţă. N-am să scriu în viaţa mea pentru dictatura proletariatului şi împotriva religiei. Cel mult, am să tac, dar n-am să fac apologia dictaturii tinichigiilor şi nici nu voi lovi vreodată în biserică, în nici o biserică, fiindcă religiile şi preoţii joacă un rol esenţial în viaţa oamenilor începînd din cavernă pînă astăzi şi de-a pururi, în vecii vecilor. Cred în rolul intelectualilor, al sacerdoţilor, al mandarinilor şi al tehnocraţilor. George Sorel a fost un răufăcător, cînd a bîrfit pe intelectuali şi a ridicat în slăvi pe proletari. Cartea lui Eduard Bath despre Faptele rele ale intelectualilor (Les méfaits des intellectuels) este o carte criminală şi un fleac teoretic".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara