A fost nevoie ca patru oameni de teatru să muncească la textul lui Noel Coward ca să-l facă demn de exigenţele Naţionalului bucureştean, deşi autorul avea reputaţia unui dramaturg îndemânatic, bun cunoscător al sforilor şi regulilor scenei... dar, nu toate reputaţiile rezistă când le iei la bani mărunţi. Idee greu de acceptat când e vorba de propria carieră, dar atât de lesne de aplicat statuilor altora. în fine... A rezultat un text limpede, cu lovituri de teatru bine drămuite, cu evoluţii oscilând abil între previzibil şi surpriză. Toate apropierile care se pot face între rolurile interpretate şi propriul destin al actriţelor din echipa de "senioare" sunt valabile până la un punct: în piesă, artistele britanice nu mai joacă şi locuiesc acum la un cămin-azil de bătrâni special; interpretele lor din România joacă, dar Casa Artiştilor este încă o promisiune. Reiese însă limpede că, în confruntarea cu vârsta - acceptarea sau respingerea ei - sistemul, afilierile politice, valuta în care ai fost plătit sunt doar elemente formale. Condiţiile exterioare contează, însă şi casa unde actriţele britanice îşi trăiesc aşteptarea din anticamera morţii le oferă o ambianţă confortabilă. Toaletele ţin de eleganţa vremurilor trecute. Rămân problemele universale: boala, gloria însoţită de uitarea aferentă, diferenţele între fostele vedete şi fostele "purtătoare de tavă", capriciile, eşecurile cu bărbaţii şi copiii şi chinuitoarea întrebare, dacă a meritat. Nostalgia după viaţa care s-a dus, zădărnicia vieţii care este, permanenta iritare stârnită de semnele de decrepitudine ale partenerelor de azil, oglindă a propriei decăderi, sunt liantul acţiunii comune. Meritul principal al regiei mi se pare a fi construcţia şi dinamica acestui grup alcătuit din individualităţi, armonia corului şi felul cum cântă în surdină când trebuie să se audă soliştii, minuţia elaborării pentru partiturile solo, strădania, de-abia acoperită, de a da tuturor satisfacţia aplauzelor la scenă deschisă. Desigur, această tratare duce la scăderi de ritm, momente de aşteptare şi de regrupare, dar publicul nu se plictiseşte când i se oferă feluri de mâncare frugale, pentru că ştie că urmează un desert delicios.
Viaţa pensionarelor permanente este determinată de intervenţiile decisive ale lumii dinafară, pe care ele nu o pot influenţa. Ar putea fi o tragedie a claustrării, dar este doar o elegie a petalelor căzute. Central este conflictul dintre două foste dive, care nu-şi vorbesc de o viaţă; ele se explică şi se împacă pe parcursul celor trei ore de spectacol: Ioana Bulcă şi Simona Bondoc compun abil relaţia dintre prezent şi trecut, luciditatea de acum şi pasionalitatea de atunci, competiţia internă dintre dorinţa de a învinge şi sentimentul acut că bătălia e inutilă. Din tot grupul, ele sunt cele mai marcate de condiţia de vedetă şi mi se pare că ţine de performanţă felul cum ambele joacă jocul. Pentru personajul interpretat de Raluca Zamfirescu, jocul secund devine o a doua natură şi Sarita Myrtle se cufundă cu voluptate în nebunie, actriţa izbutind de minune să sugereze că este şi nu este nebună, că slăbiciunea ei de minte este o formă prin care dobândeşte puterea asupra celorlalţi. La vârsta asta a avea putere înseamnă a ţi se da atenţie. Simetric, delirul normalităţii, este marcat de personajul jucat de Tamara Buciuceanu: o fostă duenă, bine înfiptă cu picioarele pe pământ, veşnic nemulţumită şi ştiind să transmită starea de culpă, ea îşi construieşte toate intervenţiile pregătind spectacolul celei de pe urmă apariţii în faţa oamenilor, fie ei colegi sau spectatori. Dincolo de procedeele comice, există, de astă-dată, în jocul actriţei un fior superior, dat de dialogul cu vocea neauzită de noi, de familiaritatea cu limanul nevăzut. Rodica Popescu Bitănescu, identificându-se cu eterna ţaţă a tuturor culiselor din lume, dozează obsesia egoistă şi interesul pentru ceilalţi, într-o formulă comică unde exhibiţionismul ţine locul trăirii. în câteva intonaţii acute şi mişcări discrete, Sanda Toma dezvăluie ingenua şi îi descrie ruina. în această ambianţă a firescului, Ileana Iordache, Catiţa Ispas Berceanu, Aimée Iacobescu adaugă semitonurile necesare tabloului de gen. Bărbaţii - Mihai Fotino, Liviu Lucaci, Liviu Crăciun - se adaugă acestei lumi a femeilor cu delicateţe şi compasiune. Olga Delia Mateescu supraveghează energic şi agitat desfăşurarea evenimentelor: ştie că eficienţa ei e limitată, dar nu trebuie să lase să se vadă; Cesonia Postelnicu înfăţişează nu doar alternativa tinereţii, ci şi pe cea a neputinţei comunicării. Personaje menite să explice prin contrast sau prin simetrie evoluţia tramei interpretează cu devotament pentru cauza comună Silvia Năstase, Raluca Petra, Ecaterina Nazare.
Se poate spune că alături de adaptatorii şi autorii versiunii scenice, regia şi actorii au făcut mult pentru Noel Coward. Nu
l-au transformat într-un geniu, dar i-au demonstrat talentul. întrebarea e dacă a meritat.
ASTEPTÂND LA ARLECHIN de Noel Coward. în româneşte de Dana Lovinescu. Adaptare de Radu Beligan şi Liviu Dorneanu * TEATRUL NAŢIONAL "I.L. CARAGIALE" * Data reprezentaţiei: 23 februarie 2002 * Regia şi versiunea scenică: Ion Cojar * Decorul: Liliana Cenean, Ştefan Caragiu * Costumele: Janine * Distribuţia: Rodica Popescu Bitănescu (Bonita Belgrave), Ileana Iordache (Cora Clarke), Sanda Toma (Maud Melrose), Simona Bondoc (May Davenport), Catiţa Ispas Berceanu (Almina Clare), Aimée Iacobescu (Estelle Craven), Tamara Buciuceanu Botez (Deidre O'Malley), Liviu Lucaci (Perry Lascoe), Olga Delia Mateescu (Sylvia Archibald), Mihai Fotino, Victor Moldovan (Osgood Meeker), Ioana Bulcă (Lotta Bainbridge), Silvia Năstase, Amalia Ciolan (Dora), Raluca Petra (Doreen), Raluca Zamfirescu (Sarita Myrtle), Cesonia Postelnicu (Zelda Fenwick), Dr. Jevons (Liviu Crăciun), Ecaterina Nazare (Topsy Basckerville).
