Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Glonţul de cârpă de Mircea Mihăieş


Oricine a ţinut, vreme mai îndelungată, o rubrică, ştie că adeseori căutarea unui subiect poate fi un coşmar. Simţi că nu mai ai cuvinte, că aceleaşi şi aceleaşi teme, aceleaşi şi aceleaşi personaje îţi defilează prin faţa ochilor, fără să aducă absolut nimic nou. Totul devine de-un previzibil înfricoşător. O alergare sterilă în cerc, urmărind un vânat ignobil şi trăgând în el cu gloanţe de cârpă. Obligaţia de-a fi mereu inteligent, expresiv, „pe fază”, poate crea nevroze. Sunt într-o admiraţie mută a editorialiştilor capabili să producă şase zile din şapte articole lizibile. Iar unii dintre ei — precum Cornel Nistorescu — de-a dreptul remarcabile.

Adevărul gol-goluţ e că mi s-a făcut o enormă scârbă de viaţa politică şi publică din România. A scrie la nesfârşit despre elucubraţiile lui Vadim te poate îmbolnăvi. Transformarea României într-un fel de dumnezeire ambulantă, cu centrul oriunde e-un pesedist şi raza nicăieri, e-un semn de moarte timpurie a lumii în care ni se pare că trăim. Întâmplări culturale m-au dus în ultimele luni în câteva oraşe mari din vestul ţării. Şi tot întâmplările m-au pus în contact cu oamenii politici de vârf din acele localităţi.

Marea majoritate, trebuie s-o spun, erau oameni din PSD. Am cunoscut prefecţi, subprefecţi, primari, preşedinţi şi vicepreşedinţi de consilii judeţene. Nici unul nu mi-a lăsat impresia bestiei politice cu care identificăm îndeobşte homo politicus pesediensis. Deşi aduceau, fără excepţie, cu vechii activişti de partid ai lui Ceauşescu, păreau mai degrabă nişte „emanaţi” ai locurilor din care proveneau, decât extratereştrii prezenţi la emisiunile de televiziune şi pe pagina întâi a ziarelor. Am avut, astfel, explicaţia fulgerătoare a succesului lor politic constant: nu-ţi dădeau senzaţia c-ar dori să strălucească ori să pară altceva decât le scria pe frunte. Erau, pur şi simplu, entităţi ce respirau de când lumea şi pământul un inconfundabil aer de mediocritate.

Înşurubaţi în realitate ca un inel de oţel într-o stâncă de granit, dominau peisajul cu un firesc uluitor. Non-ideologici şi lejeri în raport cu orice fel de doctrină, îmi păreau a fi cei mai buni reprezentanţi ai unei lumi colosal de eficiente: lumea interesului personal, mai mărunt sau mai mare, în funcţie de poziţia şi ambiţiile personajului. E lumea celor pe care Cosmâncă îi beşteleşte cum îi vine la gură la ora opt dimineaţa şi-i invită la o bere şi-un mic la opt seara. E-o lume perfectă, în felul ei, o lume unde nu există, ca-n paradis, nici întristare şi nici suferinţă. Totul se vinde şi se cumpără (ba se mai fac şi mici daruri), după legi ce n-au nici în clin, nici în mânecă, cu U.E. şi cu integrările.

Succesul lor provine din intuirea constantelor psihologice ale românilor: teama de schimbare şi spaima de risc. De ce să dăm din mână pasărea comodă a muncii la stat, când orice aventură pe cont propriu se termină c-un faliment? Ce treabă avem cu Europa, când la noi acasă ne simţim atât de bine, cunoaştem pe toată lumea, găsim soluţie la orice problemă? Cu insignifiante excepţii, n-am dat nici mari exploratori, nici cuceritori şi nici personalităţi obsedate de schimbarea lumii. N-am reformat nimic şi nici nu ne interesează să reformăm. Între Calvin şi Teoctist, mergem orbeşte pe mâna arăpaşului, şi nici nu ne trece prin minte să ezităm între modernitatea gulerelor albe catolice şi bărbile sure ale mărimilor noastre bisericeşti.

Pe cât suntem de compacţi la bază, pe atât de mult ne plac, urcând scara ierarhică, semnele distinctive ale claselor. Dacă în Occident, uniformele soldaţilor şi îmbrăcămintea preoţilor se apropie din ce în ce mai mult de hainele civile, în România e încurajată înzorzonarea kitsch şi împăunarea agresivă. Pesedeii au înţeles perfect aşteptările populaţiei şi s-au specializat în driblingul ameţitor între cenuşiul pe care-l poartă cu obstinaţie în viaţa cotidiană şi opulenţa afişată la sărbători: sute de mii de sticle de bere, cârnăciori sfârâind estetic, totul într-o deşănţare menită să facă diferenţa între oamenii ca noi şi dintre noi şi străinii care vor să curme splendidele obiceiuri strămoşeşti. Ca să-l muţi pe-un român dintr-un loc în altul, trebuie să-l convingi că nu se va mişca din loc. Cu alte cuvinte, că pământul se mişcă în jurul lui, şi nu el o dată cu pământul.

Această realitate face cu atât mai condamnabil imobilismul arătat de opoziţie. În peste trei ani de când au pierdut alegerile, n-au fost capabili să propună nici o idee. Singura mişcare inteligentă, alcătuirea alianţei PNL – PD, e sistematic subminată din interior. În loc să candideze la alegerile locale pe liste comune, singurele care i-ar îndreptăţi la oarecare succes, preferă bătălia pe cont propriu. În numele a ce? În numele celui mai jalnic politicianism: o minte isteaţă a stabilit că listele parlamentare vor fi alcătuite în funcţie de scorul obţinut la locale. Mai buni agenţi alectorali ai PSD-ului rar s-au putut vedea!

Încrâncenarea lui Năstase şi grija acordată alegerilor „mici” nu pare să-i pună pe gînduri pe Stolo şi Băsescu. Repetiţia de anul trecut, când PSD-ul a curăţat absolut totul la alegerile locale parţiale, n-a reprezentat nimic pentru orbii din D.A., însă a fortitificat extraordinar imaginea PSD. Parcă e un blestem, parcă indivizii ăştia care-au confiscat ideea de democraţie n-ar cunoaşte plăcere mai mare decît să primească picioare în fund! Din păcate, ei nu pot fi absolviţi de responsabilitatea de-a fi pus umărul — din inconştienţă şi din meschinărie politică — la instaurarea unui regim de mână forte în România. Visând cai verzi pe pereţi, pavează drumul spre puterea absolută a şlehtei profitorilor iliescani.

Farsa în care ne bălăcim de vreo cincisprezece ani a compromis — nu ştiu dacă iremediabil, dar cu siguranţă pe multe decenii — ideea de democraţie. Ca instrument de promovare a intereselor de grup, democraţia românească a funcţionat perfect. Orice mediocru ştie că pentru a ajunge la putere are nevoie de complicitatea altor medicori. Orice ticălos a descoperit cheia succesului aliindu-se cu bandiţi mai mari decât el. Şi zău, nu ştiu ce-o fi aia democraţia inşilor dezinformaţi, inculţi sau înfometaţi. Faptul că patruzeci şi şapte la sută dintre români n-au citit în viaţa lor o carte nu e o constatare de sociologie. E însăşi definiţia mizeriei morale în care ne zbatem ca peştele pe uscat. Sistemul de educaţie facilitează astfel de împrejurări, astfel încât e de prevăzut că în următorii ani procentul va sălta dramatic. Metoda „grilelor” şi a „testelor” — funest împrumut din ţări unde ele sunt de mult înlocuite, după ce şi-au dovedit nocivitatea — încurajează nu doar lenea de gândire, ci şi frauda: a copia propoziţii întregi de la colegul de bancă e riscant şi... obositor, însă a încercui a b c d-urile grilei poate orice oligofren.

Exist| o categorie de naivi ce-şi imaginează că problemele României vor fi rezolvate o dată cu intrarea în Uniunea Europeană. Dacă mă uit la viteza cu care „observatorii”, „raportorii”, „consilierii” şi „experţii” străini îşi însuşesc abilităţile noastre tradiţionale (şpaga, traficul de influenţă, închiderea la momentul oportun a ochiului, intrarea în cârdăşie directă cu marii escroci ai neamului etc.), îmi pierd orice speranţă. Ar mai fi tineretul, îmi spun. Dar mă muşc imediat de limbă, încercând să-mi înghit cuvintele, pentru că singurii tineri reprezentativi care-mi vin în minte sunt Ponta şi Daciana.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara