Oraşul cu cea mai veche Universitatea din Europa găzduieş te în fiecare primăvară cel mai mare Târg de Carte pentru copii şi asta îl marchează pe harta pieţei editoriale ca o destinaţie inconturnabilă. Chiar dacă am ratat faimosul Târg şi am ajuns în Bologna rossa în decembrie, în perioada când se organizează în Palazzo di Re Enzo târgul gastronomic, care evoca mai degraba aşa numita Bologna grassa, cartea pentru copii era foarte prezentă şi vizibilă în numeroasele librării bologneze. Mă gândesc la faimoasele Feltrinelli, Ambasciatori, Mondadori, Nanni Arnaldo &C, Zanichelli şi altele, aşezate în locuri strategice – lângă cele două turnuri, pe cel mai mare bulevard comercial, lângă Archiginnasio sau în Piazza Maggiore – şi care, mai mult ca niciodată în preajmă de sărbători, au cu ce să-şi seducă fidelii sau ocazionalii cumpărători/cititori. Cum era şi firesc, în frumosul oraş cu numeroase porticuri, palate şi biserici, se află şi cea mai renumită librărie specializată în literatură pentru copii din Italia. Ea este situată chiar în piaţa centrală, are vitrine şi intrări pe două părţi ale pieţei şi se numeşte „Giannino Stoppani, Libreria per ragazzi”. Fondată încă din 1983 şi amplasată, de la început în locuri prestigioase, librăria este întărită de o editură cu acelaşi nume şi de o cooperativă/asociaţie culturală care organizează expoziţii cu ilustraţii de carte, ateliere de lucru pentru copii şi alte asemenea activităţi.

Librăria nu impressionează prin mărimea spaţiului alocat, ci prin modul prietenos cum este organizată, printr-o ambianţă ospitalieră şi prin discreţia personalului, care evoluează cu graţie printre cărţi şi rafturi, ajutându-te prompt şi profesionist la nevoie. Deja cărţile din vitrine sunt obiectul unei importante selecţii şi spun cumpărătorului avizat că fiecare dintre ele are un motiv special pentru a fi cumpărată. În sălile de la parter, cărţile sunt aranjate după vârste şi colecţii, sălile fiind prevăzute cu locuri pentru citit-răsfoit, în timp ce la etaj sunt spaţii de joacă şi lectură, de joc prin lectură.

Revenind la cărţi, se găsesc aici într-o selecţie dată de clasicitatea, notorietatea, modernitatea autorilor dar şi de realizarea grafică şi tipografică a cărţii, cam tot ce inseamnă clasicii literaturii pentru copii şi autorii contemporani, italieni sau străini, care au meritat, graţie ingeniozităţii şi talentului lor, să treacă graniţele prin traduceri. Tot aici se găsesc şi cărţi speciale şi trăsnite: la cea mai mare carte din lume se adaugă cea mai mare carte, tot din lume, despre animale, lângă Dizionario, tronează Emozionario, care instruieşte în privinza emoţiilor, utilizând cele cinci simţuri.

La loc de cinste sunt desigur clasicii italieni ai genului şi vizita mea la Libreria per ragazzi avea ca scop şi de a-i regăsi/revizita pe aceştia la ei acasă. Cum era şi de aşteptat, un raft întreg este rezervat capodoperei lui Collodi; Pinocchio se răsfaţă aici în diverse formate şi colecţii, pentru toate vârstele şi toate gusturile, cu ilustraţii dintre cele mai ingenioase. Mai discret expuse, se găsesc aici şi poveştile lui Perrault, ale doamnei d’Aulnoy şi ale doamnei Le Prince de Baumont, I raconti delle fate, traduse şi adaptate în italiană de Collodi, oarecum pentru a-şi face mâna, cu câţiva ani înainte de a da naştere celebrului său băieţel de lemn. Unii specialişti susţin chiar că povestea cu pasărea albastră a celebrei contese d’Aulnoy, autoare a Poveştilor cu zâne, a dat ceva din culoarea ei zânei cu părul albastru turcoaz, care îl ajută mereu pe băieţelul neascultător. Collodi ne spune doar în Avvertenţa că a parafrazat liber celebrele poveşti, permiţându-şi unele libertăţi de vocabular sau de restructurare a frazelor, în speranţa că peccato confessato, mezzo perdonato.

Speram să găsesc aceeaşi diversitate editorială şi pentru cartea lui Rodari, Aventurile lui Cippolino, naturalizat la noi fie ca Cepelică, fie ca Ceapolino, dar am avut surpriza să nu găsesc decât versiunea integrală şi nicio adaptare sau simplificare pentru cititorii mai începători. Am găsit şi mai multe ediţii din faimoasa sa Gramatică a fanteziei, pe care francezii au tradus-o prin Gramatica imaginaţiei, fără îndoială, sub influenţa teoriilor imaginarului, foarte în vogă la momentul traducerii. Ca pentru a compensa sobrietatea ediţiei integrale, mi s-au propus poveştile la telefon ale aceluaşi autor, publicate într-o colecţie de buzunar, ce-mi aminteşte de o colecţie asemănătoare de la noi, Traista cu poveşti. Prin delicateţea şi supleţea ei, prin confortul şi comoditatea formatului său, Una fiaba in tasca face să pară un pic monstruoasă cea mai mare carte din lume, greu de aşezat într-un raft sau într-un bagaj.

Revenind la poveştile lui Rodari de pus în buzunar şi de spus la telefon, ele îşi păstrează încă toată prospeţimea lor. Adesea acestea sunt scrise în palimpsest şi trimit prin unele aluzii şi motive, subtil sau zgomotos, la alte texte. Astfel, cei trei frăţiori pofticioşi din Drumul de ciocolată, care evocă o secvenţă pe dos din Hänsel şi Grettel, îşi mănâncă şi drumul de întors acasă şi căruţul cu care l-ar putea face, fiindcă unul e din ciocolată, iar celălalt din biscuiţi tare gustoşi. Scuza lor este o curiozitate ştiinţifică cât se poate de normală (Din ce e făcut drumul ăsta atât de lucios? Din lemn? Din cărbune?), iar îngrijorarea lor finală – ce vor face de acum încolo fără drum şi fără căruţă – ţine de naivitatea firească a copilului. Regăsim ironia uşor parodică la adresa călătoriei în scopul instruirii, recomandată şi ilustrată de texte pedagogice cunoscute, în povestea celor trei maimuţele ce vor să se instruiască prin călătorie, dar fără a părăsi grădina zoologică în care locuiesc. Când se face seara şi ele nu fac decât să vadă mereu şi din nou cuşca leului, balta morsei şi casa girafei, cele trei maimuţele ajung la concluzia că prin călătorie nu înveţi nimic, absolut nimic.

Şi fiindcă veni vorba de călătorie, putem vorbi şi de cea a puiului de rac, care a luat hotărârea să nu mai meargă de-a îndăratelea ca toată familia lui, ci înainte, aşa cum merg broaştele. Părinţii vor să-l descurajeze, un rac bătrân îi povesteşte că şi el a încercat asta, dar a rămas fără prieteni şi îl sfătuişte să renunţe. Dar tânărul rac nu renunţă – „să-mi pierd coada dacă nu reuşesc” – şi îşi continuă curajos călătoria, în timp ce broaştele uluite socotesc că lumea a luat-o razna.

Ce să mai spunem de Poveştile pe dos, de-a întoarselea, în care Rodari practică propria gramatică a fanteziei, care propune tocmai joaca şi jocul cu poveştile în deplină libertate narativă, creativă, inventivă. Se ştie că această gramatică neobişnuită s-a născut din experienţa de profesor a autorului, care la o sugestie a lui Novalis de a crea o fantastică, a schiţat un Caiet de fantastică, notând în el modalităţi de a născoci noi poveşti. El a vrut să-i lămurească pe elevii lui că pot să scrie propriile poveşti, chiar pornind de la un lapsus: dacă în loc de carmelite spui caramelite, cuvântul născocit poartă în el sugestia unei ţări a caramelei şi a unei istorii cu ea. Greşeala, la rândul ei, poate deveni o sursă de creativitate: astfel volum, scris în grabă cu doi de l, vollum, e doar o carte mai groasă, mai voluminoasă. Printre ingenioase tehnici de a practica fantezia narativă, Rodari enumeră basmele calchiate, salata de poveşti, binomul fantastic, falsa ghicitoare şi, binînţeles, poveştile pe dos.

De altfel, de cel puţin un secol şi parcă tot mai des în ultimele decenii, se practică rescrierea dezinvoltă şi ireverenţioasă, în registru vesel, parodic, ludic, filozofic sau de alt fel a poveştilor clasice. Anatole France, Guillaume Apollinaire, Marcel Aymé, Pierre Gripari, Jacques Prévert, Michel Tournier, Philippe Dumas, Yak Rivais, Tahar Ben Jelloun şi mulţi alţii au răsturnat, deturnat, subminat, revizitat şi rescris poveştile cele mai cunoscute din Perrault, Grimm, Andersen, Hauf etc.

Rodari s-a amuzat să le rescrie pe dos. Astfel, el face din Scufiţa Roşie, o figură de temut, care înarmată cu o puşcă seamănă groaza prin împrejurimi, în timp ce bietul şi benignul lup încearcă, fără succes, să ducă ceva de-ale gurii bunicuţei. Povestitorul recunoaşte că atunci când lucrurile decurg invers, ele pot conduce la un adevărat dezastru ca în cazul Albei ca Zăpada care îi ciomăgeşte zdravăn pe cei şapte pitici din pădure, a Frumoasei Adormite care nu mai adoarme, iar Prinţul se însoară cu o urâciune, a Cenuşăresei care nu mai pleacă la bal şi deretică toata noaptea prin bucătărie... Să recunoaştem că astfel de poveşti nu ar fi bune nici de adormit copii şi nici nu ar fi de folosit de către un Bettelheim pentru a-i vindeca pe cei mici de vreo traumă sau pentru a-i ajuta să se împlinească.

Dar o altă poveste de Rodari, pe care eu am descoperit-o, poate redescoperit-o la Stoppani, mi-a atras atenţia şi m-a lăsat pe gânduri, cu atât mai mult cu cât am parcurs-o în perioada în care ţările lumii, reunite la COP-21, încercau să găsească o soluţie care să contribuie la prezervarea gheţarilor, cu tot ce decurge de aici...

Şi despre gheţari şi gheţuri veşnice este vorba în povestea O viorea la Polul Nord în care povestitorul istoriseşte că într-o zi Ursul alb a tresărit simţind în aer un miros necunoscut. Împreună cu Ursa mare şi cu ursuleţii lor explorează gheţurile ca să vadă ce s-a întâmplat. Găsesc o viorea plăpândă, tremurând de frig, dar care, cu mult curaj, îşi face datoria de a înmiresma aerul cu mirosul ei tulburător. Ajung cu toţii la concluzia că ceva straniu, care nu e nici peşte, nici pasăre, şi-a făcut apariţia la Pol, o fiinţă parfumată, de culoare violetă, cu un singur picior şi care nu se mişcă din loc. Vestea se răspândeşte repede şi vin să vadă ciudata apariţie renii din Siberia, bizonii din America, vulpile albe, lupii şi pisicile marine şi alte vietăţi. Se aude chiar zvonul că o astfel de fiinţă se numeştea viorea şi creşte în alte părţi cu miile. Dar, într-o noapte, un cutremur se face simţit printre gheţurile veşnice care încep să se crape şi să se rupă în bucăţi. În aceste clipe, vioreaua miroase tot mai puternic, ca şi cum ar fi vrut, printr-un mare efort, să schimbe dintr-o dată deşertul îngheţat într-o mare azurie, lângă care să crească o pajişte verde şi catifelată. Istovită de această mare sforţare, vioreaua moare în zori. Povestitorul ne traduce în cuvinte ultimele ei gânduri: Eu mor, dar începutul a fost făcut. Într-o zi, aici nu vor mai fi gheţuri veşnice, iar viorelele vor creşte pe aceste locuri cu miile. În locul gheţurilor vor fi aici multe insule cu case şi copii.

Destul de complicată morala, în ciuda valorii ei metaforice, acestei poveşti în cazul cititorilor contemporani pentru care topirea gheţarilor este o primejdie şi o îngrijorare, cu insule, pajişti şi case, sortite să dispară.

Cred că soluţia o are tot Rodari şi ea e bine formulată în Gramatica sa: O viorea la Polul Nord merită să fie ingenios rescrisă/reinventată în vremurile noastre, în aşa fel încât gheţurile de la Pol să rămână veşnice, iar vioreaua să trăiască şi să înflorească în ţinuturi cu mai mult soare, altfel spus, povestea trebuie întoarsă, cu grijă şi graţie, pe dos.

Referinţe bibliografice:
Carlo Collodi, I racconti delle fate, Adelphi Edizioni, Milano, 2013.
Gianni Rodari, Gramatica fanteziei - Introducere în arta de a născoci poveşti, traducere George Anca, Humanitas, 2010.
Gianni Rodari, Grammaire de l’imagination, Introduction à l’art d’inventer des histoires, trad. Roger Salomon, Rue du Monde, 1998.