Considerat unul dintre cei mai
importanţi scriitori bulgari ai momentului
– poet, prozator, dramaturg,
scenarist – Gheorghi Gospodinov (n.
1968) a debutat ca romancier în 1999,
cu Un roman natural, carte tradusă
în 21 de limbi şi descrisă de New Yorker
drept un strălucit „debut anarhic şi
experimental”. Gospodinov este editor
al hebdomadarului Literaturen vestnik
şi predă la Noua Universitate Bulgară
şi la Institutul de Literatură din Sofia.
Cel mai nou roman al său, Physics
of Sorrow (2011), a câştigat deja câteva
premii literare importante în Bulgaria
şi, la fel ca primul, a provocat dezbateri
ample pe scena literară autohtonă.
Florina Pîrjol: Un roman natural
este o carte postmodernă, aşa
cum s-a spus?
Gheorghi Gospodinov: Probabil
că, din punct de vedere formal, da,
dar subiectul lui nu este deloc unul
postmodern. În Bulgaria a avut loc
o întreagă dezbatere în jurul acestei
întrebări: Un roman natural a fost
sau nu, în momentul când a fost
publicat, un roman postmodern?
Au apărut atunci în presă nişte
articole foarte serioase despre carte
şi despre postmodernism, în general.
Mai târziu, în Germania, a apărut
un text care mie mi-a plăcut mult,
în care se vorbea tocmai despre
presupusa postmodernitate a
romanului meu. Şi acest critic
german a scris că această carte nu
face decât să se joace cu trucurile
postmodernismului, dar nu este,
de fapt, un roman postmodern.
E ceva ce eu aş numi mai curând
scriitură post-postmodernă. Am
scris acest roman acum 15 ani,
în anii ’90, eram foarte tânăr, şi,
probabil, într-un fel sau altul,
am fost influenţat de postmodernism.
Când recitesc acum romanul şi
când aud vorbindu-se despre el la
diverse prezentări sau festivaluri,
peste tot în lume, îmi dau seama
că, în cel mai bun caz, doar forma
lui ar putea fi considerată
postmodernistă. Dar ca stil, ca
subiect, ca empatie a povestirii nu
cred deloc că e e o carte postmodernă.
La momentul apariţiei lui,
critica l-a numit primul roman
postmodern bulgar. De ce s-a
vorbit atât de târziu despre
postmodernism în Bulgaria?
Pentru că acest tip de literatură,
acest curent a avut o evoluţie destul
de bizară la noi. În anii ’90 a existat
în Bulgaria un grup foarte puternic
de poeţi şi postmodernismul nostru
literar a apărut mai întâi în poezie,
un lucru destul de neobişnuit. Teza
mea de a avut ca subiect poezia
contemporană, şi acolo spuneam
tocmai acest lucru: că, la noi,
curentul postmodernist a pătruns
prin intermediul poeziei. Avem şi
astăzi o poezie postmodernistă
foarte puternică, dar nu şi o proză
de aceeaşi factură. De obicei,
postmodernismul e asociat cu proza,
cu epicul, cu jocurile narative, dar
adevărul este că noi nu avem o
lungă tradiţie în proză. Nu avem
un mare epos. De aceea, s-a vorbit
atât de târziu, abia în 1999, despre
un roman postmodern în Bulgaria.
Cred că situaţia e tipică pentru
ţările noastre, poate şi pentru altele
din sud-estul Europei. În Vest există
de mult o tradiţie a romanului, încă
din secolele al XVI-lea sau al XVIIlea.
La noi, cel puţin, primul roman
a apărut acum o sută şi ceva de
ani. În acest context, decalajul e
firesc.
Ştiu că aţi debutat ca poet, în
1992, dar aţi avut şi câteva
proiecte academice – de pildă, o
teză de doctorat despre
postmodernism. Aceste lucruri
v-au influenţat proza?
Da, am început cu poezie, eram
foarte tânăr, cred că aveam 22
de ani. Iar teza mea de doctorat
are un subiect foarte interesant şi
actual. E despre felul în care noile
media din anii ’30 şi ’40 –
cinematograful, radioul, publicitatea
– au influenţat limbajul poeziei
în Bulgaria. Deci, sincer să fiu,
preocupările mele academice şi
formarea mea academică nu sunt,
de fapt, chiar atât de academice
fiindcă am încercat să combin
tot felul de lucruri în aceste proiecte
universitare. Şi, după aceea, mi-am
scris primul roman ca un poet care
s-a apucat să scrie romane. Dacă
citiţi Un roman natural, se poate
uşor observa că limbajul, intensitatea
povestirii, aranjarea capitolelor
sunt lucruri care vin din pasiunea
mea pentru poezie.
Îmi vine în minte Mircea
Cărtărescu, care are un parcurs
similar: de la poezie la proză,
jonglând cu tertipurile
postmoderniste, dar
depăşindu-le. L-aţi citit?
Sigur că da, ne-am şi cunoscut,
dar fireşte că îi ştiu şi cărţile. De
altfel, în Bulgaria deja există
teze de master şi de doctorat care
vorbesc despre asemănările dintre
noi, deci nu sunteţi prima care
observă ceva comun între noi (râde).
Probabil că aceste puncte comune
există nu doar la nivelul limbajului,
ci şi al subiectelor. De exemplu,
una dintre temele din Un roman
natural, care apare încă şi mai
pregnant în cel mai recent roman
al meu, Physics of Sorrow (2011),
e această melancolie care învăluie
copilăria şi trecutul, şi toate reflecţiile
pe marginea acestor momente,
lucruri care există şi în proza lui
Mircea Cărtărescu. Şi cred că
mai e ceva: niciunuia dintre noi
nu îi place această etichetă de
scriitor est-european.
Apropo de această etichetă
reductivă, vi se pare că, astăzi,
comunismul încă mai e un
subiect exotic, vandabil în
Vest?
Nu, cred că nu. După ce am
terminat de scris Un roman natural,
agentul meu a încercat să-mi
găsească un editor german. Şi unul
dintre editorii din Germania mia
zis o frază care a rămas celebră
pentru noi: „ştiţi, v-aş putea publica
romanul, dar nu e suficient de esteuropean”.
Părerea mea e că pentru
cititori etichetele de acest fel nu
funcţionează. După ce romanul
a fost tradus în germană, am auzit
diverse prezentări care i s-au făcut
acolo şi am citit cronici apărute în
presa germană şi mi-am dat seama
că oamenii erau interesaţi de
lucrurile personale, umane din
roman. Despre ele voiau oamenii
să citească, de fapt. Dar, fireşte,
când am povestit istoria acestui
cuplu care se destrămă, acesta a
fost felul meu de a spune nu
doar o poveste personală, ci şi
pe aceea a Istoriei, pentru că, în
anii ’90, după ce a căzut comunismul,
s-a înregistrat o avalanşă de divorţuri
în Bulgaria. Deci, această idee a
divorţului, a rupturii există şi la
nivelul istoriei mici, personale, dar
şi la acela al istoriei cu majusculă.
Însă, eu am vrut să spun, în primul
rând, o poveste personală, şi
abia apoi una politică.
Credeţi că trauma e o experienţă
necesară, definitorie
pentru un scriitor? O
dezmembrare interioară te face
un scriitor mai bun sau acesta e
doar un mit?
Un roman natural vorbeşte
tocmai despre această dificultate,
de fapt, despre imposibilitatea de
a-ţi spune povestea după ce ai
trecut printr-o astfel de experienţă
dură, extremă. Trauma e ca un fel
de gaură neagră. Ceva despre care
nu se poate vorbi. Un subiect tabu.
Şi acest lucru face şi el parte
dintr-un context mai larg al istoriei.
E vorba despre această mare cultură
traumatică a tăcerii care a existat
multă vreme în Bulgaria, dar,
probabil, şi în România. Nu ne place
să vorbim despre trecutul nostru,
despre noi. Din cauza socialismului,
a unui tip de cultură patriarhală,
conservatoare. De aceea, când am
publicat în Bulgaria Un roman
natural, a fost un mare şoc pentru
toată lumea, fiindcă acest roman
era unul foarte personal. Şi lumea
mă întreba: e chiar un roman
sau e o poveste adevărată, personală?
Deci, traumatic nu e doar miezul
cărţii, subiectul ei, ci şi felul în care
protagonistul începe să se explice,
să-şi construiască poveştile.
Bineînţeles că faptul că numele
protagonistului e tocmai Gheorghi
Gospodinov a stârnit discuţii. Dar
ca să fac o glumă: dacă Flaubert
zicea „Madame Bovary c’est moi”,
eu aş putea zice: Gheorghi Gospodinov
nu sunt eu! În al doilea meu roman,
Physics of Sorrow, e vorba tot de
traumă. Fac o scurtă paranteză:
amândouă romanele mele nu sunt
romane tipice, liniare, ci sunt făcute
din părţi mai mici, tocmai pentru
că sunt sincere faţă de subiectul
pe care îl tratează. Când ai un mare
necaz, te bâlbâi, eziţi. Şi romanul
e făcut din aceste gângăveli, din
începuturi şi sfârşituri identice ale
aceleiaşi poveşti. Şi mai există un
detaliu specific în ambele romane:
ele conţin liste, liste cu plăceri din
anii ’60-’70, pentru că eu cred
că o persoană anxioasă, neliniştită
nu vorbeşte niciodată cu propoziţii
întregi, ci încearcă să rezume rapid
nişte lucruri foarte importante pe care le are de spus. Trăim într-o
epocă în care acest simţ al
apocalipticului e foarte puternic.
E un fel de deficit de viitor, o lipsă
de orizont. Şi aş zice că romanele
mele, mai ales cel mai recent, sunt
un fel de kit de supravieţuire pentru
cei care vor să plece, să fugă undeva
departe.
Deci, Physics of Sorrow e legat
tocmai de această
hiperconştiinţă apocaliptică.
Da, e un proiect mai amplu şi
mai ambiţios decât Un roman
natural, un fel de enciclopedie a
poveştilor pe care am vrea să le
luăm cu noi, dacă am vrea să ne
retragem undeva. E un roman
pentru cititorii post-apocaliptici.
Un fel de mică Arcă a lui Noe în
care se află tot felul de poveşti.
Scrisul e vindecător? Pentru
dvs., pentru cititori?
În Physics of Sorrow, care este,
printre altele, şi un roman despre
empatie, există un episod care
vă răspunde cu precizie la întrebare.
Bunicul meu avea un stomac sensibil
şi ca să-şi calmeze durerile înghiţea
melci, bineînţeles partea moale,
nu cochilia. Şi îi înghiţea de vii. În
timp ce alunecau pe gât spre
intestine, melcii ăştia lăsau o dâră,
ca o gelatină, care protejează
stomacul ca un fel de pansament.
Personajul din cartea mea descrie
aceeaşi scenă, dar şi din punctul
de vedere al melcului. Cred că asta
înseamnă adevărata empatie: să
poţi fi omul care a înghiţit melcul,
dar şi melcul însuşi. Aşa că da,
uneori, scrisul îl poate ajuta pe
cititor, dar nu e obligatoriu să-l
ajute şi pe scriitor. Scriitorul e, de
cele mai multe ori, melcul, în
convenţia asta metaforică. E ca o
pastilă. Pastila îi e folositoare omului,
nu omul pastilei.
În afara detaliilor locale, dacă
aş fi citit romanul dvs. fără să
ştiu de unde vine, aş fi zis că e
un roman francez.
John Fowles are o frază celebră:
singurul subiect al romanului
modern e cum să scrii un roman
modern. De altfel, critica franceză
a comparat Un roman natural cu
Perec, cu Milan Kundera, chiar cu
Flaubert. Flaubert chiar apare în
carte, există acel epigraf în care
scriitorul francez spune că visează
să scrie un roman care să se susţină
doar prin stil, un roman despre
nimic, fără subiect.
Aşadar, stilul e mai important
decât subiectul?
Da, cred că povestea sau subiectul
e doar o componentă, dar nu e cea
mai importantă. Există ceva dincolo
de poveste. Noi ne folosim de tramă,
de intrigă ca de un vehicol care ne
poartă cuvintele de la unii la
alţii.
Cum e literatura bulgară de
astăzi?
E foarte dinamică. Există, în
acest moment, o ambiţie generală
de a scrie roman. Pentru că suferim
încă de această dramă de a nu avea
o tradiţie a romanului. Nu avem
un Nobel literar, de pildă. Sau, mă
rog, noi îl avem pe jumătate pe
Elias Canetti, aşa cum şi voi o aveţi
pe jumătate pe Herta Müller. E
remarcabil, însă, faptul că voi aveţi
o generaţie foarte puternică de
tineri regizori. Am observat recent
că o parte dintre regizorii bulgari
au început să fie influenţaţi de
Cristi Puiu sau de Cristian Mungiu.
Cred că, până la urmă, o să fim
influenţaţi în mod pozitiv de vecinii
noştri. Pentru că problema aici, în
Balcani – problemă care e şi a
românilor, nu doar a bulgarilor –
e faptul că nu suntem curioşi
unii faţă de alţii. Suntem atât de
aproape, graniţă în graniţă, şi practic
nu suntem interesaţi de producţia
culturală a vecinilor noştri, e ciudat.
Cred că există mai mulţi autori
români traduşi în bulgară decât
invers. Sper ca, în timp, să învăţăm
de la români cum să organizăm un
festival de literatură, cum să facem
filme. Dar şi de la turci, de exemplu,
pentru că şi ei au în ultima vreme
un val cinematografic foarte interesant.
Ultima mea întrebare este, de
fapt, întrebarea dvs. din carte:
de ce nu e totul atât de simplu
ca un abecedar?
(râde) E întrebarea mea, aşa că
nu trebuie să răspund la ea. Dar
tot în roman, există această obsesie
a protagonistului de a construi un
roman doar din începuturi. Aşa că
răspunsul meu e, de fapt, o altă
întrebare: de ce viaţa nu se opreşte
după primele 17 pagini? De ce
continuă? Personajul din Un roman
natural tot începe o aceeaşi poveste
pentru a scăpa de punctul final,
de sfârşit, de moarte. Şi aceasta
cred că este, de fapt, principala
funcţie a literaturii, a poveştilor:
să amâne finalul. Ştim lecţia
asta de mult, de la Şeherezada. Pe
vremea când eram copil ştiam
foarte bine acest lucru şi îmi plăcea
să citesc cărţi scrise la persoana I.
Cărţile mele sunt scrise la persoana
I, pentru că, atunci când
îţi spui poveştile, înseamnă că eşti
încă în viaţă.
