De cîteva decenii admir
impresionanta creaţie
literară a lui Gheorghe
Schwartz. Citesc şi
recitesc cărţile scriitorului
pentru diversitatea şi
fecunditatea temelor,
pentru construcţia monumentală
sau pentru ideile lor istoricopolitice.
Scrisul inimitabil, încărcătura lui
emoţională, umorul şi subtilitatea
mesajelor mă îndeamnă să-l consider
pe Gheorghe Schwartz un artist şi
un învăţat deopotrivă, de ale cărui
creaţii va fi de dorit să profite cît mai
mult cultura română. Format la
izvoarele culturii central-europene,
armonizînd moştenirile multiple ale
acesteia, Gheorghe Schwartz s-a lăsat
inspirat în romanele şi eseurile
sale de Lugojul natal, de Banatul
intercultural, de România de ieri şi
de cea de astăzi, de experimentele
culturii europene şi de acelea ale
culturii universale. Prin tot ceea ce
creează, el contribuie la o înnoire
paradigmatică a literaturii. Uneori,
criticii şi istoricii literaturii i-au acordat
atenţie, stăruind asupra proiectelor
monumentale ale scriitorului, asupra
talentului şi originalităţii operelor
sale. Umanist prin vocaţie, servind
permanent pacea socială, romantic
incurabil, imaginînd sau punînd la
cale asociaţii şi instituţii destinate
binelui de obşte, Gheorghe Schwartz
este în primul rînd un om sensibil
faţă de semeni, infinit de generos cu
ei.
La mijlocul anilor ‘60 ai secolului
trecut îi cunoscusem părinţii. Eram
la Lugoj, oraşul nostru natal. Într-una
dintre plimbările pe străzile oraşului,
aveam să-i întîlnesc. Fuseseră congeneri
şi colegi de şcoală cu Andrei, tatăl
meu, şi parte a aceleiaşi comunităţi
spirituale. Purtau în vorbă şi pe chip
imaginea vechii urbe de pe malurile
Timişului. Discutau despre o lume
dispărută ori în curs de dispariţie. În
şoaptă, rememorau ceva din trecutul
Lugojului, din istoria recentă a României,
fragmente din tragediile războiului
şi din urmările lui. Invocau nume ale
celor decedaţi şi ale supravieţuitorilor
Holocaustului, ale celor plecaţi în
Israel. Dincolo de tristele amintiri
particularizînd destinul unei comunităţi
cu un rol încă puţin valorificat în
cultura şi civilizaţia României,
ştiau să se bucure de ceea ce aveau
mai scump, de copiii lor, de poveştile
ţesute în jurul lor. Fusese un mod de
a-şi recîştiga încrederea de sine,
de a-şi păstra speranţa de viaţă. Era
în 1964 sau în 1965 şi aveam să aflu
pentru întîia oară de existenţa lui
Gyuri, de şcolile pe care le urma,
de preocupările lui intelectuale.
După aproape două decenii ne-am
întîlnit faţă către faţă. Aceasta se
întîmpla la începutul anilor ‘80, atunci
cînd, şi unul şi celălalt, încheiasem
o etapă a studiilor – acelea de licenţă
– la Universitatea Babeş-Bolyai din
Cluj. Atunci cînd, şi unul şi celălalt,
revenisem în regiunea în care ne-am
născut. Am descoperit că trăiam în
două oraşe învecinate, unul la Arad,
celălalt la Timişoara. Într-o zi de vară,
luasem iniţiativa de a-i face o vizită.
În fapt, doream să-l cunosc şi să refac
legătura noastră de familie. De îndată
ne-am împrietenit. Schwartz devenise
arădean prin adopţie, se acomodase
cu oamenii şi cu atmosfera Aradului.
Soţia lui, Ileana, şi ea scriitoare, o
fiinţă sensibilă, inteligentă, singulară
prin proiectele şi cărţile ei, întruchipa,
dimpreună cu Schwartz, frumoasa
şi vechea poveste de iubire. O familie
tradiţională şi modernă totodată, dînd
glas celor mai fireşti aspiraţii ale
omului. I-am vizitat şi m-au vizitat,
i-am cunoscut în cele mai diverse
ipostaze de viaţă, iar drumurile noastre
s-au intersectat de nenumărate
ori. În timp, discuţiile (inclusiv
contradicţiile), ideile, programele
intelectuale, acţiunile în care ne-am
implicat, fie la Timişoara şi Arad, fie
la Cluj şi Bucureşti, fie în ţară şi în
lume, au dobîndit însemnele unei
unei relaţii multiplu fraternale.
Ne-am încurajat în momente dificile,
ne-am recomandat reciproc rezultatele
muncii, ne-am integrat în aceleaşi
instituţii ale societăţii civile, întotdeauna
cu intenţii subsumate binelui de
obşte. Au fost momente în care aveam
să aflu mai multe despre traseul
profesional al lui Gyuri, despre
moştenirile lui şi despre integrarea
ca scriitor de limbă română în literatura
română.
Cunoscător a trei dintre limbile
tradiţionale ale Banatului plurilingv,
româna, germana şi maghiara, Gheorghe
Schwartz a scris şi scrie doar în
română. Pentru cei ce l-au descoperit
cu întîrziere sau pentru cei ce nu
au avut curiozitatea de a-i fi citit
măcar una dintre cele 40 de cărţi
ce astăzi îi reprezintă opera, dar mai
ales pentru cei ce s-au lăsat contaminaţi
de virusul etnonaţionalist, am să le
relatez un episod amuzant. În urmă
cu cîţiva ani, revista „Ramuri”
(vezi nr.5-6/2009) din Craiova îl
întreba pe Gheorghe Schwartz dacă
a scris vreodată în limba germană
sau dacă are de gînd s-o facă în viitor.
Răspunsul lui a fost unul ce merită
reţinut atît prin stilul ironic şi autoironic,
cît şi prin mesaj: „À propos de limba
germană: prin 1980 am fost (în vacanţă,
n.m., VN) la Casa Scriitorilor de la
Neptun în aceeaşi serie cu Alexandru
Piru. Criticul tocmai scosese o istorie
a literaturii române de la origini şi
până la acel prezent şi la un pahar
pe terasa vilei m-a complimentat că
sînt un prozator important. Măgulit
ca orice (încă) tânăr autor, m-am
întrebat cu voce tare: dacă sunt un
«prozator important», de ce nu figurez
şi eu în acea istorie? «Eu, din păcate,
nu citesc în limba germană», s-a
scuzat criticul. Iar eu, «scriitorul
important», a trebuit să mă scuz că
n-am scris în viaţa mea nimic în limba
germană. De ce am rămas scriitor
de limbă română? Fiindcă nici n-am
încercat şi, bănuiesc, nici nu aş fi fost
capabil să scriu în altă limbă”.
Pornind de la rezonanţa numelui,
atît intervievatorul, cît şi criticul şi
istoricul literar invocat propagau una
şi aceeaşi ideologie protocronistă,
generînd confuziile de rigoare. Se
vede că, atît înainte, cît şi după 1989,
există printre intelectuali suficienţi
adepţi ai unui mod constrîngător/limitat
de identificare a persoanei, unul
potrivnic drepturilor fundamentale
ale omului şi cetăţeanului. Parte a
ideii romantice de naţiune, amintita
ideologie protocronistă făcuse legătura
între fascismul şi comunismul României
secolului al XX-lea. În tot cazul,
speculaţiile fanteziste în genul aceleia
descrise în cazul lui Gheorghe Schwartz
nu au nimic în comun nici cu
modernitatea, nici cu înţelesul pluralistdemocratic
dat identităţii colective
şi individuale de Occident şi nici cu
ideea de integrare europeană a culturii
române. Am speranţa că destinul
operei acestui important scriitor
contemporan al României nu va
depinde de amintitele sensuri identitare
premoderne atribuite de unii scriitori,
jurnalişti sau critici şi istorici literari.
În pofida neajunsurilor şi a
nemulţumirilor astfel provocate,
Gheorghe Schwartz a avut parte de
recunoaşterea operei sale. Dedicat
trup şi suflet familiei, vieţii culturale
româneşti, dar şi societăţii, cooperant
şi sincer cu toţi colegii, cunoscuţii şi
prietenii, investind încredere în fiecare
dintre ei, scriitorul pe care astăzi îl
omagiem este o întruchipare a bunătăţii
şi înţelepciunii cum arareori întîlnim.
El ştie şi face întotdeauna cuvenitele
distincţii între autentic şi inautentic,
între gîndirea liberă şi mintea
reproductivă, între înnoirea culturală
şi predispoziţia pentru stereotipii.
Graţie lui am înţeles mai exact sensul
atribuit inventivităţii de către bănă-
ţeni, experimentele lor istorice,
dar şi rostul civismului multi- şi
intercultural. Limbajul, formaţia
poliglotă, fabuloasa memorie,
enciclopedismul şi felul lui de a fi
l-au transformat pe Schwartz nu doar
într-unul dintre vîrfurile intelectuale
ale Aradului, într-un simbol inconfundabil
al Lugojului şi al Banatului
Timişoarei, dar şi într-o referinţă a
noii culturi române.
Dragul meu prieten, îţi mulţumesc
din tot sufletul pentru că ai depăşit
toate suferinţele. Îţi sunt profund
recunoscător pentru bucuria ce
mi-ai prilejuit-o cu ocazia fiecărei întîlniri,
pentru frumoasa şi nedezmin-
ţita solidaritate probată în nenumă-
rate ocazii de-a lungul deceniilor. Îţi
mulţumesc pentru că exişti Gheorghe
Schwartz!
La Mulţi Mulţi Ani Gyuri!
