E posibil să realizezi un portret al poetului Gheorghe Grigurcu fără să vorbeşti despre criticul cu acelaşi nume? Poţi izola cu precizie teritoriul poeziei şi poţi vorbi exclusiv despre poet ca şi cum criticul n-ar exista? În cazul lui Gheorghe Grigurcu – mai mult decât la un Călinescu, un Negoiţescu ori un Ion Pop –, aparent, da. Dar numai aparent. Într-adevăr, criticul şi poetul par în cazul lui Grigurcu ipostaze nu numai distincte (ca în cazul celorlalţi critici care scriu poezie), ci chiar incompatibile; ipostazele cuiva care apare când în postura Doctorului Jekyl, când în aceea a lui Mr. Hyde, ca şi cum unul n-ar şti de existenţa celuilalt. Ipostaze – şi nu, cum ar spune Doinaş, măşti –, ale adevărului poetic, sau ale celui critic.

Criticul e (comentarii posibile de surdină: 1. sau măcar a fost şi 2. cel puţin aşa a fost perceput) inclement, revendicativ, angajant, cu o atitudine extrem de marcată subiectiv, cu radicalitatea morală a celui care slujeşte cu fanatism o etică, nedispus la concesii, gata să dărâme idoli chiar când nu sunt de carton, în fine, e un luptător care slujeşte o etică şi o ideologie. Postura este aceea a unui erou, un Robespierre. Dincolo, poetul: rafinat până la devitalizare, „orfevru solitar”, cum a spus cineva, şlefuind poate melancolia, deşi eu cred că şlefuieşte cel puţin în aceeaşi măsură la expresie, o şlefuire care generează sens, asociat adesea parnasienilor, uneori lui Pillat, în fine, poeticii implozive a unui Kavafis, ba chiar, prin simplificare, barbianului joc secund. Asocieri în căutarea adevărului dat de genul proxim, care aproximează (deci aproximative), care, totuşi, arată că Gheorghe Grigurcu e un estet, ba poate chiar – cum spun unii, peiorativ – manierist. Luptătorul de dincolo relevă aici ceea ce eu aş numi un eroism întors. În fond, există în poezia lui Grigurcu un subiect care îşi maschează prezenţa. Prezenţa lui e o absenţă. Tocmai de aceea realizează instantanee, decoruri, tablouri, scene, peisaje, copii după natură. Ba chiar ocazionale, care pun în prim-plan contextele, nu subiectul. Totul e consemnat parcă pentru a amâna prezenţa lui sau trauma absenţei. Subiectul e locuit de vid – luptătorul de altădată, de un non-erou. Ce-i drept, nici copiile după natură – cu tot cortegiul de texte care par să copieze, fie şi în joc secund, natura (instantanee, tablouri etc.) – nu sunt ce par a fi. Căci, aşa cum vom vedea, natura – decorul în care s-ar plasa subiectul, fie şi absent – nu e mai puţin locuită de vid. Ce „înregistrează”, în fond, Grigurcu e vidul din jur, oarecum în maniera ultimului Bacovia (iată o nouă referinţă, creatoare poate de noi confuzii).

Prin urmare, subiectul îşi marchează nu doar propria absenţă, ci şi absenţa lumii, a unei semnificaţii tari a ei. Nu-i vorbă, aparţine lucrul acesta poeziei de totdeauna. Propriu lui Grigurcu (şi acelui Bacovia care transcrie neantul – dar apropierea sfârşeşte aici) îi este răspunsul. Căci reacţia la acel gol dinăuntru şi de dinafară („categorie negativă” exemplară, în fond) nu este nici strigătul disperat, pe care şi-l revendică expresioniştii şi, în general, modernii, nici ironia, în ipostaza extremă invocată de Vattimo, care ar face realul nu numai suportabil, ci euforic. Reacţia este a convieţuirii cu golul, a locuirii în fragilitate. De aceea aş vorbi despre un eroism întors. În fapt, Gheorghe Grigurcu îşi numeşte ultimul volum, antologia de la Paralela 45 cu care se înscrie în colecţia „Poeţi laureaţi ai Premiului Mihai Eminescu”, Ca şi cum. Mi se pare un titlu mai mult decât elocvent, căci „ca şi cum” este o locuţiune adverbială de comparaţie care eludează tocmai „realităţile” ce ar trebui comparate. În locul lor nu există decât relaţia: ceva ce pare altceva. Tocmai de aceea cred că în poezia lui Gheorghe Grigurcu înainte de toate nu este implicată o estetică, pledoarie implicită pentru rafinamentul gratuit, ci o etică. Astfel, felul în care dialoghează poetul şi criticul constituie, în cazul lui, miezul unei probleme – o provocare – pe care n-ar trebui s-o ocolim.

Dincolo însă de provocare, de exerciţiul intelectual în sine, eu cred că putem pătrunde mai bine în substanţa poeziei lui Grigurcu dacă nu ignorăm ipostaza criticului, fundamentată tocmai etic. Într-o primă instanţă, să reţinem că, cu toată glisarea dinspre subiect spre obiect şi dinspre „esenţial” spre ocazional, poetica lui este una a culturii. Va fi fiind el, subiectul, locuit de vid, dar natura – fie ea şi declanşator de stări – finalmente nici nu contează. Vom cita un poem, Construiesc un poem, din volumul Portretul vântului (2011): „Construiesc un poem unul singur / pentru ziua de azi cu un creion şi cu un / echer cu o peniţă şi cu o aripă / pe care mi-am înjghebat-o singur / puţin mai înainte / înainte de ce? / când n-aş fi fost singur cumva / de fapt când eram singur în afara mea / dorind nespus să intru-n mine însumi”. Alienarea, înstrăinarea, un eu golit de sine care- şi caută substanţa – a se vedea ultimele două versuri – nu se concretizează în recuperarea peisajului, ci în construirea poemului. Construire care nu e nicidecum copiere după natură. Dacă nu rezultă din această locuire a golului strigătul disperat, angoasa, trauma, este pentru că subiectul se resoarbe în actul construirii poemului. Iar construirea poemului nu înseamnă narcisism, orgoliu, ci recuperarea unei demnităţii care poate restaura subiectul fără să-l eroizeze. De altfel, în poetica lui Grigurcu, din această ultimă etapă, construirea nu-şi este suficientă. Subiectul are nevoie de natură, o implică în facere. Astfel, cităm, din acelaşi volum (Portretul vântului) poemul Un portret al vântului: „A făcut un portret al vântului / întro încăpere închisă / dar nu l-a terminat / (mereu lipsea câte ceva / ba un tremur al buzei o roşeaţă o paloare / ba un rictus al nepăsării celei preaomeneşti) / până când într-o zi a deschis fereastra / lăsând înăuntru o trâmbă de aer cald / şi portretul s-a desăvârşit de la sine”. Totul se joacă în poezia lui Grigurcu între spaţiul concret, care poate include subiectul, şi înscrierea lui în text. Un Reportaj, care începe cu versurile „Eun cer cu mici goluri de aer cum aripi / ce nu se vor mai putea deschide”, sfârşeşte astfel: „un întreg oraş se scufundă într-o singură propoziţie”. Or, mi se pare că poetica aceasta – care pune în ecuaţie „peisajul” şi subiectul pentru a face dovada existenţei – n-a suportat modificări de la debutul editorial din 1968. Poemul intitulat Pictură, din volumul Trei nori (1969), miza tocmai pe o astfel de poziţionare: „Copacii alcătuiesc o pictură veche. Acolo / unde-aceasta dispare urmează o alta / mai clară lăsând să i se vadă / meşteşugul. // Un bărbat calm iese în mijlocul nostru. / El îşi pierde pielea la primul pas / şi rămânând îmbrăcat în sânge vorbeşte cu o femeie tânără / ca şi cum ar mai fi înveşmântat”. Ceea ce ne interesează aici e înainte de toate prima strofă. Nu-i vorbă, imaginea bărbatului îmbrăcat în sânge violentează straniu tocmai calmul oricărei construcţii, oricărui meşteşug. Şi dincolo de meşteşug se află fiinţa. De altfel, ecuaţia aceasta de care vorbeam e vizibilă încă din poemul Un trandafir învaţă matematica din volumul omonim (1968). Să neamintim: „Un trandafir învaţă matematica / în zona-n care codrul îşi explică umbrele / iar noi privim spectacolul uimiţi. // Un trandafir se-adună şi se scade / doar cu sine însuşi / necunoscândune”. Această autarhie a existentului, a peisajului, a materiei nu eludează totuşi subiectul. În fapt, poezia lui Gheorghe Grigurcu se construieşte în liniile mari tocmai pe relaţia dintre materie/lume şi subiect. Un singur exemplu în plus, din antologia pe care o avem în vedere: „Un timp care-ţi devine tot mai străin / aidoma chipului tău resignat din oglindă / un timp ca o oglindă-n care / se cuibăreşte realul mort / dar de la un moment dat se răzgândeşte / învie începe să ţipe să te-ameninţe”.

În tot cazul, poetica lui Grigurcu se construieşte între aceste coordonate care presupun nu numai o estetică, ci o etică. Rafinamentele, imaginile de bijutier au rolul de a pune în scenă subiectul, felul cum el, cu întemeierea lui slabă, e consecinţa unei relaţii. Şi aici am nevoie de o altă intrare în argumentarea ideii mele. După cum ştim cu toţii, Grigurcu publică mult, enorm chiar. După ofensiva anilor ’90, care-l urca pe baricade critice, Grigurcu e prezent în reviste, centrale şi periferice deopotrivă, dacă nu cu poezii, măcar cu cronici de întâmpinare şi reflecţii de moralist. Aforismele lui fac dovada unei prezenţe în lume. Şi ca poet prezenţa lui e o constantă vizibilă. Puţini sunt anii în care să nu fie prezent în edituri cu vreun volum de inedite sau cu vreo antologie. În fond, Grigurcu scrie, scrie continuu – pentru a transcrie golul şi eventual propria absenţă- prezenţă. Să scriu poate mai elocvent, într-un singur cuvânt, că este vorba despre o prezenţăabsenţă? Cert este că prin scris – prin activitatea concretă a scrisului, ca exerciţiu mecanic – absenţa se comportă ca o prezenţă. Exerciţiul mecanic al scrisului face ca golul să respire. Astfel, golul – din afară sau din interior – e scos în afara oricărei presiuni existenţiale. De aceea nu atrage după sine nici angoasa, nici ironia. Scrisul devine o funcţie a existenţei, asemenea respiraţiei. Şi aici văd eu legătura poetului cu criticul. Căci poezia lui Grigurcu marchează o ieşire din estetic (cu toată prejudecata că se manifestă mai ales aici) pentru a intra în etic. Grigurcu nu are altă biografie decât scrisul, iar angajarea sa – căci de o angajare e vorba în permanenţă, mai ales atunci când pare că „transcrie” realul ori când esenţializarea vizează aforisticul – e de natură etică: experienţa scrisului e singura sa existenţă. Acesta mi se pare că este mesajul pe care îl comunică opera – şi deopotrivă viaţa sa. Şi el priveşte felul cum, în faţa precarităţii, omul îşi poate câştiga demnitatea consemnând-o şi făcând tocmai din această consemnare un sens.