E posibil să realizezi un portret al
poetului Gheorghe Grigurcu fără
să vorbeşti despre criticul cu
acelaşi nume? Poţi izola cu precizie
teritoriul poeziei şi poţi vorbi
exclusiv despre poet ca şi cum criticul
n-ar exista? În cazul lui Gheorghe
Grigurcu – mai mult decât la un
Călinescu, un Negoiţescu ori un Ion
Pop –, aparent, da. Dar numai aparent.
Într-adevăr, criticul şi poetul par în
cazul lui Grigurcu ipostaze nu numai
distincte (ca în cazul celorlalţi critici
care scriu poezie), ci chiar incompatibile;
ipostazele cuiva care apare când în
postura Doctorului Jekyl, când în
aceea a lui Mr. Hyde, ca şi cum
unul n-ar şti de existenţa celuilalt.
Ipostaze – şi nu, cum ar spune Doinaş,
măşti –, ale adevărului poetic, sau
ale celui critic.
Criticul e (comentarii posibile de
surdină: 1. sau măcar a fost şi 2. cel
puţin aşa a fost perceput) inclement,
revendicativ, angajant, cu o atitudine
extrem de marcată subiectiv, cu
radicalitatea morală a celui care slujeşte
cu fanatism o etică, nedispus la concesii,
gata să dărâme idoli chiar când nu
sunt de carton, în fine, e un luptător
care slujeşte o etică şi o ideologie.
Postura este aceea a unui erou, un
Robespierre. Dincolo, poetul: rafinat
până la devitalizare, „orfevru solitar”,
cum a spus cineva, şlefuind poate
melancolia, deşi eu cred că şlefuieşte
cel puţin în aceeaşi măsură la expresie,
o şlefuire care generează sens, asociat
adesea parnasienilor, uneori lui Pillat,
în fine, poeticii implozive a unui Kavafis,
ba chiar, prin simplificare, barbianului
joc secund. Asocieri în căutarea
adevărului dat de genul proxim, care
aproximează (deci aproximative), care,
totuşi, arată că Gheorghe Grigurcu
e un estet, ba poate chiar – cum spun
unii, peiorativ – manierist. Luptătorul
de dincolo relevă aici ceea ce eu aş
numi un eroism întors. În fond, există
în poezia lui Grigurcu un subiect care
îşi maschează prezenţa. Prezenţa lui
e o absenţă. Tocmai de aceea realizează
instantanee, decoruri, tablouri, scene,
peisaje, copii după natură. Ba chiar
ocazionale, care pun în prim-plan
contextele, nu subiectul. Totul e
consemnat parcă pentru a amâna
prezenţa lui sau trauma absenţei.
Subiectul e locuit de vid – luptătorul
de altădată, de un non-erou. Ce-i
drept, nici copiile după natură – cu
tot cortegiul de texte care par să
copieze, fie şi în joc secund, natura
(instantanee, tablouri etc.) – nu sunt
ce par a fi. Căci, aşa cum vom vedea,
natura – decorul în care s-ar plasa
subiectul, fie şi absent – nu e mai
puţin locuită de vid. Ce „înregistrează”,
în fond, Grigurcu e vidul din jur,
oarecum în maniera ultimului Bacovia
(iată o nouă referinţă, creatoare poate
de noi confuzii).
Prin urmare, subiectul îşi marchează
nu doar propria absenţă, ci şi absenţa
lumii, a unei semnificaţii tari a ei.
Nu-i vorbă, aparţine lucrul acesta
poeziei de totdeauna. Propriu lui
Grigurcu (şi acelui Bacovia care transcrie
neantul – dar apropierea sfârşeşte
aici) îi este răspunsul. Căci reacţia la
acel gol dinăuntru şi de dinafară
(„categorie negativă” exemplară, în
fond) nu este nici strigătul disperat,
pe care şi-l revendică expresioniştii
şi, în general, modernii, nici ironia,
în ipostaza extremă invocată de Vattimo,
care ar face realul nu numai suportabil,
ci euforic. Reacţia este a convieţuirii
cu golul, a locuirii în fragilitate. De
aceea aş vorbi despre un eroism întors.
În fapt, Gheorghe Grigurcu îşi numeşte
ultimul volum, antologia de la Paralela
45 cu care se înscrie în colecţia „Poeţi
laureaţi ai Premiului Mihai Eminescu”,
Ca şi cum. Mi se pare un titlu mai
mult decât elocvent, căci „ca şi cum”
este o locuţiune adverbială de comparaţie
care eludează tocmai „realităţile”
ce ar trebui comparate. În locul lor
nu există decât relaţia: ceva ce pare
altceva. Tocmai de aceea cred că în
poezia lui Gheorghe Grigurcu înainte
de toate nu este implicată o estetică,
pledoarie implicită pentru rafinamentul
gratuit, ci o etică. Astfel, felul în care
dialoghează poetul şi criticul constituie,
în cazul lui, miezul unei probleme –
o provocare – pe care n-ar trebui s-o
ocolim.
Dincolo însă de provocare, de exerciţiul
intelectual în sine, eu cred că putem
pătrunde mai bine în substanţa
poeziei lui Grigurcu dacă nu ignorăm
ipostaza criticului, fundamentată
tocmai etic. Într-o primă instanţă, să
reţinem că, cu toată glisarea dinspre
subiect spre obiect şi dinspre „esenţial”
spre ocazional, poetica lui este una
a culturii. Va fi fiind el, subiectul,
locuit de vid, dar natura – fie ea şi
declanşator de stări – finalmente nici
nu contează. Vom cita un poem,
Construiesc un poem, din volumul
Portretul vântului (2011): „Construiesc
un poem unul singur / pentru ziua de
azi cu un creion şi cu un / echer cu
o peniţă şi cu o aripă / pe care mi-am
înjghebat-o singur / puţin mai înainte
/ înainte de ce? / când n-aş fi fost
singur cumva / de fapt când eram
singur în afara mea / dorind nespus
să intru-n mine însumi”. Alienarea,
înstrăinarea, un eu golit de sine care-
şi caută substanţa – a se vedea ultimele
două versuri – nu se concretizează în
recuperarea peisajului, ci în construirea
poemului. Construire care nu e
nicidecum copiere după natură. Dacă
nu rezultă din această locuire a golului
strigătul disperat, angoasa, trauma,
este pentru că subiectul se resoarbe
în actul construirii poemului. Iar
construirea poemului nu înseamnă
narcisism, orgoliu, ci recuperarea
unei demnităţii care poate restaura
subiectul fără să-l eroizeze. De altfel,
în poetica lui Grigurcu, din această
ultimă etapă, construirea nu-şi este
suficientă. Subiectul are nevoie de
natură, o implică în facere. Astfel,
cităm, din acelaşi volum (Portretul
vântului) poemul Un portret al vântului:
„A făcut un portret al vântului / întro
încăpere închisă / dar nu l-a terminat
/ (mereu lipsea câte ceva / ba un tremur
al buzei o roşeaţă o paloare / ba un
rictus al nepăsării celei preaomeneşti)
/ până când într-o zi a deschis fereastra
/ lăsând înăuntru o trâmbă de aer cald
/ şi portretul s-a desăvârşit de la sine”.
Totul se joacă în poezia lui Grigurcu
între spaţiul concret, care poate include
subiectul, şi înscrierea lui în text. Un
Reportaj, care începe cu versurile „Eun
cer cu mici goluri de aer cum aripi
/ ce nu se vor mai putea deschide”,
sfârşeşte astfel: „un întreg oraş se
scufundă într-o singură propoziţie”.
Or, mi se pare că poetica aceasta –
care pune în ecuaţie „peisajul” şi
subiectul pentru a face dovada existenţei
– n-a suportat modificări de la debutul
editorial din 1968. Poemul intitulat
Pictură, din volumul Trei nori (1969),
miza tocmai pe o astfel de poziţionare:
„Copacii alcătuiesc o pictură veche.
Acolo / unde-aceasta dispare urmează
o alta / mai clară lăsând să i se vadă
/ meşteşugul. // Un bărbat calm
iese în mijlocul nostru. / El îşi pierde
pielea la primul pas / şi rămânând
îmbrăcat în sânge vorbeşte cu o femeie
tânără / ca şi cum ar mai fi înveşmântat”.
Ceea ce ne interesează aici e înainte
de toate prima strofă. Nu-i vorbă,
imaginea bărbatului îmbrăcat în sânge
violentează straniu tocmai calmul
oricărei construcţii, oricărui meşteşug.
Şi dincolo de meşteşug se află fiinţa.
De altfel, ecuaţia aceasta de care
vorbeam e vizibilă încă din poemul
Un trandafir învaţă matematica din
volumul omonim (1968). Să neamintim:
„Un trandafir învaţă matematica
/ în zona-n care codrul îşi explică
umbrele / iar noi privim spectacolul
uimiţi. // Un trandafir se-adună şi se
scade / doar cu sine însuşi / necunoscândune”.
Această autarhie a existentului,
a peisajului, a materiei nu eludează
totuşi subiectul. În fapt, poezia lui
Gheorghe Grigurcu se construieşte
în liniile mari tocmai pe relaţia dintre
materie/lume şi subiect. Un singur
exemplu în plus, din antologia pe care
o avem în vedere: „Un timp care-ţi
devine tot mai străin / aidoma chipului
tău resignat din oglindă / un timp
ca o oglindă-n care / se cuibăreşte
realul mort / dar de la un moment dat
se răzgândeşte / învie începe să
ţipe să te-ameninţe”.
În tot cazul, poetica lui Grigurcu
se construieşte între aceste coordonate
care presupun nu numai o estetică,
ci o etică. Rafinamentele, imaginile
de bijutier au rolul de a pune în scenă
subiectul, felul cum el, cu întemeierea
lui slabă, e consecinţa unei relaţii. Şi
aici am nevoie de o altă intrare în
argumentarea ideii mele. După
cum ştim cu toţii, Grigurcu publică
mult, enorm chiar. După ofensiva
anilor ’90, care-l urca pe baricade
critice, Grigurcu e prezent în reviste,
centrale şi periferice deopotrivă, dacă
nu cu poezii, măcar cu cronici de
întâmpinare şi reflecţii de moralist.
Aforismele lui fac dovada unei prezenţe
în lume. Şi ca poet prezenţa lui e o
constantă vizibilă. Puţini sunt anii în
care să nu fie prezent în edituri cu
vreun volum de inedite sau cu vreo
antologie. În fond, Grigurcu scrie,
scrie continuu – pentru a transcrie
golul şi eventual propria absenţă-
prezenţă. Să scriu poate mai elocvent,
într-un singur cuvânt, că este vorba
despre o prezenţăabsenţă? Cert este
că prin scris – prin activitatea concretă
a scrisului, ca exerciţiu mecanic –
absenţa se comportă ca o prezenţă.
Exerciţiul mecanic al scrisului face
ca golul să respire. Astfel, golul – din
afară sau din interior – e scos în afara
oricărei presiuni existenţiale. De aceea
nu atrage după sine nici angoasa, nici
ironia. Scrisul devine o funcţie a
existenţei, asemenea respiraţiei. Şi
aici văd eu legătura poetului cu criticul.
Căci poezia lui Grigurcu marchează
o ieşire din estetic (cu toată prejudecata
că se manifestă mai ales aici) pentru
a intra în etic. Grigurcu nu are altă
biografie decât scrisul, iar angajarea
sa – căci de o angajare e vorba în
permanenţă, mai ales atunci când
pare că „transcrie” realul ori când
esenţializarea vizează aforisticul –
e de natură etică: experienţa scrisului
e singura sa existenţă. Acesta mi se
pare că este mesajul pe care îl comunică
opera – şi deopotrivă viaţa sa. Şi el
priveşte felul cum, în faţa precarităţii,
omul îşi poate câştiga demnitatea
consemnând-o şi făcând tocmai din
această consemnare un sens.