Patricia Duncker, profesoară de literatură contemporană la University of Manchester, este atât o eseistă cât şi o romancieră de talent. Preferinţa ei ca analist ori creator de proză originală se îndreaptă spre proza neovictoriană.

Ultimul ei roman Sophie şi Sibyl (Sophie and Sibyl) reconstituie figura romancierei George Eliot, obligată să trăiască în străinătate din cauza ipocriziei burgheze, turistă de nevoie într-o Germanie care pregăteşte deja, fără a-şi da prea bine seama, nazismul.

Romanciera Patricia Duncker pare puţin contaminată de moda steampunk- ului1. În romanul Sophie şi Sibyl trama nu este altoită pe tema progresului şi a maşinismului care stă să irumpă după colţ2, ci se bazează pe evocarea unei mari personalităţi literare şi intelectuale, precum şi pe o poveste de dragoste în care apare binecunoscutul triunghi. Patricia Duncker utilizează reţeta metaficţiunii pentru a concretiza un episod de istorie literară şi a încerca să desluşească resorturile profunde ale personalităţii lui George Eliot.

Tânărul Max Duncker, frivol, dar bogat, e atras atât de personalitatea covârşitoare a romancierei victoriene, care apare în roman sub numele de Sybil3, cât şi de primăvăratica contesă Sophie von Hahn, soţia promisă lui încă din adolescenţă. Atracţia sexuală, uneori satisfăcută cu ajutorul prostituatelor, este contrabalansată de atracţia intelectuală pe care o exercită Sybil.

Autoarea integrează scene celebre din romanele lui Eliot dându-le o explicaţie biografică şi clarificând, astfel, legătura dintre literatură şi realitate, laboratorul lăuntric al creaţiei literare în general, cel eliotian, în special.

Sohpie evoluează de la admiraţia totală faţă de scriitoarea George Eliot, de la identificarea cu Dorothea din Middlemarch, la gelozie şi animozitate. Important este, însă, că în felul lor ambele personaje vor să treacă dincolo de barierele convenţionale ale feminităţii aşa cum era ea înţeleasă în epocă. Iat-o, de exemplu, pe Sophie, pătimaşă, uşor exaltată, cum se mărturiseşte într-o epistolă adresată Sybilei timpului ei, femeia care a îndrăznit să trăiască în văzul societăţii cu un bărbat cu care nu era căsătorită legitim. „Am dorinţe şi vise. Au oare, cu siguranţă, femeile dreptul să dorească mai mult decât li se oferă sau decât li se permite să dorească?” (121).

Destinul celor două femei care marchează viaţa lui Max se încrucişează de două ori. O dată acest lucru se întâmplă în sala de joc, când Sophie pune la mezat banii obţinuţi din amanetarea unei bijuterii de familie. Episodul este reluat de Eliot în romanul ei Daniel Deronda unde Sophie cea din realitatea metaficţională devine Gwendolen Harleth. Este un bun exemplu despre modul în care imaginaţia scriitorului completează ori acutizează realitatea pentru a-şi îndeplini scopurile artistice. A două oară drumurile celor două femei se încrucişează la Veneţia când Sybil şochează din nou conformismul burghez căsătorindu-se cu un bărbat mult mai tânăr decât ea, pe care culmea ironiei destinului îl mai şi îngroapă. Sophie nu mai este tânăra naivă şi ingenuă de altădată. Ea sare precum o leoaică întru apărarea căminului ei. Max este soţul ei şi orice deraieri de la drumul drept şi sigur spre moarte în tihna domestică sunt interzise.

Muzicianul evreu Klesmer, care va deveni personaj în romanul Daniel Deronda, apare şi el în realitatea construită a acestui roman metaficţional. Autoarea trasează cu multă fineţe traseele anti-semitismului din la belle époque sugerând tragice evoluţii în istoria Germaniei din secolul ce va urma. Iată, de exemplu, un reuşit fragment al replicilor întretăiate. Bârfa saloanelor nu este altceva decât opinia „publică”, vocea clasei de mijloc şi a aristocraţiei. „O petrecere de Anul Nou, o chestie intimă, doar cincizeci de oaspeţi, multe cântece şi muzică – Klesmer, la pian, desigur – ai auzit că s-a logodit cu o moştenitoare englezoaică, moştenitoare cu bani nu cu nume, aşa am auzit, iar familia nu-l vrea pentru că e evreu? O fi el celebru, dar e totuşi iudeu şi asta nu se poate schimba” (164).

Creşterea personalităţii scriitoarei George Eliot – firul narativ principal al romanului – este urmărită în Germania şi în Italia în episoade din care umorul englezesc nu lipseşte. „Contele (e vorba de Contele von Hahn, tată lui Sophie) avea trei fete în succesiune, precum în basme” (21). La naşterea primului ei copil, Sophie von Hahn „este indignată cât de tare poate durea întregul proces” (246).

Pe alocuri proza Patriciei Duncker atinge poezia ca atunci când se referă la primul copil al Sophiei von Hahn: „Un bebeluş de iarnă, născut în ajunul Întâmpinării Domnului, când seva se mişcă în pământ şi departe în Africa, primele păsări îşi întind aripile gândindu-se la întoarcere” (246). Frenezia începuturilor iscată de apariţia unei noi vieţi este abia temperată de melancolia reîntoarcerilor, rezultatul fiind un soi de metempsihoză mascată.

Romanul Patriciei Duncker este o lectură plăcută, recomandabilă iubitorilor de romane istorice sau de ficţiuni mimând istoria. Fanii lui George Eliot au ce să citească şi de ce să se bucure. Multe pasaje din roman au o calitate stilistică ce lasă să se întrevadă o mare scriitoare care mai are încă multe de oferit. Vizita lui Max la un bordel este un astfel de episod. „Patul era acoperit cu şaluri ruginii, obloanele erau trase, zăvoarele închise. Parcă aerul ar fi fost respirat de trei ori. Se împiedică de nişte ghetuţe aliniate în rând. Coapsele albe ale fetei luceau în întuneric în timp ce ea îşi ridică fustele. Max le lăsă din nou jos şi o mângâie pe obraz. Se hotărî să nu rişte să se aventureze printr-un canion necunoscut şi alte defilee, doar pentru a descoperi că multe naţii îşi plantaseră deja acolo steagul. În schimb se lăsă pe salteaua ei şi intenţionat îşi descheie nasturii de la pantaloni. Ea îşi vârî sânii între coapsele lui în timp ce îngenunchia în faţa lui. Patul se mişcă un pic când ea a început să sugă şi să împingă, frământându-i pântecul precum o mâţă flămândă. Se clătinară împreună, mişcându-se în acelaşi ritm, un vaporaş curajos părăsind portul şi profitând de prima adiere de vânt” (41).

Prima adiere de vânt se pare că a prins-o şi Patricia Duncker cu romanul ei romanul Sophie şi Sybil.

Mihaela Mudure

Referinţe:
Duncker, Patricia. Sophie and Sibyl. A Victorian Romance. New York şi Londra: Bloomsbury, 2015

Note:
1 Science fiction plasat în epoca victoriană.
2 Colţul secolului, desigur, nu al străzii.
3 Scriitoarea, respectiv personajul care o reprezintă, nu funcţionează în roman ca sibilă, ci mai degrabă ca o egerie, sfătuitoare maternă care va refuza să se transforme în iubită.