Patricia Duncker, profesoară
de literatură
contemporană la University
of Manchester, este
atât o eseistă cât şi o
romancieră de talent.
Preferinţa ei ca analist
ori creator de proză originală
se îndreaptă spre proza neovictoriană.
Ultimul ei roman Sophie şi Sibyl
(Sophie and Sibyl) reconstituie figura
romancierei George Eliot, obligată
să trăiască în străinătate din cauza
ipocriziei burgheze, turistă de nevoie
într-o Germanie care pregăteşte deja,
fără a-şi da prea bine seama, nazismul.
Romanciera Patricia Duncker pare
puţin contaminată de moda steampunk-
ului1. În romanul Sophie şi Sibyl
trama nu este altoită pe tema progresului
şi a maşinismului care stă să irumpă
după colţ2, ci se bazează pe evocarea
unei mari personalităţi literare şi
intelectuale, precum şi pe o poveste
de dragoste în care apare binecunoscutul
triunghi. Patricia Duncker utilizează
reţeta metaficţiunii pentru a concretiza
un episod de istorie literară şi a încerca
să desluşească resorturile profunde
ale personalităţii lui George Eliot.
Tânărul Max Duncker, frivol, dar
bogat, e atras atât de personalitatea
covârşitoare a romancierei victoriene,
care apare în roman sub numele
de Sybil3, cât şi de primăvăratica
contesă Sophie von Hahn, soţia promisă
lui încă din adolescenţă. Atracţia
sexuală, uneori satisfăcută cu ajutorul
prostituatelor, este contrabalansată
de atracţia intelectuală pe care o
exercită Sybil.
Autoarea integrează scene celebre
din romanele lui Eliot dându-le o
explicaţie biografică şi clarificând,
astfel, legătura dintre literatură şi
realitate, laboratorul lăuntric al creaţiei
literare în general, cel eliotian, în
special.
Sohpie evoluează de la admiraţia
totală faţă de scriitoarea George Eliot,
de la identificarea cu Dorothea din
Middlemarch, la gelozie şi animozitate.
Important este, însă, că în felul lor
ambele personaje vor să treacă dincolo
de barierele convenţionale ale feminităţii
aşa cum era ea înţeleasă în epocă.
Iat-o, de exemplu, pe Sophie, pătimaşă,
uşor exaltată, cum se mărturiseşte
într-o epistolă adresată Sybilei timpului
ei, femeia care a îndrăznit să trăiască
în văzul societăţii cu un bărbat cu
care nu era căsătorită legitim. „Am
dorinţe şi vise. Au oare, cu siguranţă,
femeile dreptul să dorească mai mult
decât li se oferă sau decât li se permite
să dorească?” (121).
Destinul celor două femei care
marchează viaţa lui Max se încrucişează
de două ori. O dată acest lucru se
întâmplă în sala de joc, când Sophie
pune la mezat banii obţinuţi din
amanetarea unei bijuterii de familie.
Episodul este reluat de Eliot în romanul
ei Daniel Deronda unde Sophie cea
din realitatea metaficţională devine
Gwendolen Harleth. Este un bun
exemplu despre modul în care imaginaţia
scriitorului completează ori acutizează
realitatea pentru a-şi îndeplini scopurile
artistice. A două oară drumurile celor
două femei se încrucişează la Veneţia
când Sybil şochează din nou
conformismul burghez căsătorindu-se
cu un bărbat mult mai tânăr decât
ea, pe care culmea ironiei destinului
îl mai şi îngroapă. Sophie nu mai este
tânăra naivă şi ingenuă de altădată.
Ea sare precum o leoaică întru apărarea
căminului ei. Max este soţul ei şi orice
deraieri de la drumul drept şi sigur
spre moarte în tihna domestică sunt
interzise.
Muzicianul evreu Klesmer, care
va deveni personaj în romanul Daniel
Deronda, apare şi el în realitatea
construită a acestui roman metaficţional.
Autoarea trasează cu multă fineţe
traseele anti-semitismului din la belle
époque sugerând tragice evoluţii
în istoria Germaniei din secolul ce
va urma. Iată, de exemplu, un reuşit
fragment al replicilor întretăiate.
Bârfa saloanelor nu este altceva decât
opinia „publică”, vocea clasei de mijloc
şi a aristocraţiei. „O petrecere de
Anul Nou, o chestie intimă, doar
cincizeci de oaspeţi, multe cântece
şi muzică – Klesmer, la pian, desigur
– ai auzit că s-a logodit cu o moştenitoare
englezoaică, moştenitoare cu bani
nu cu nume, aşa am auzit, iar familia
nu-l vrea pentru că e evreu? O fi el
celebru, dar e totuşi iudeu şi asta nu
se poate schimba” (164).
Creşterea personalităţii scriitoarei
George Eliot – firul narativ principal
al romanului – este urmărită în
Germania şi în Italia în episoade din
care umorul englezesc nu lipseşte.
„Contele (e vorba de Contele von
Hahn, tată lui Sophie) avea trei
fete în succesiune, precum în basme”
(21). La naşterea primului ei copil,
Sophie von Hahn „este indignată cât
de tare poate durea întregul proces”
(246).
Pe alocuri proza Patriciei Duncker
atinge poezia ca atunci când se referă
la primul copil al Sophiei von Hahn:
„Un bebeluş de iarnă, născut în ajunul
Întâmpinării Domnului, când seva
se mişcă în pământ şi departe în
Africa, primele păsări îşi întind aripile
gândindu-se la întoarcere” (246).
Frenezia începuturilor iscată de apariţia
unei noi vieţi este abia temperată de
melancolia reîntoarcerilor, rezultatul
fiind un soi de metempsihoză mascată.
Romanul Patriciei Duncker este
o lectură plăcută, recomandabilă
iubitorilor de romane istorice sau de
ficţiuni mimând istoria. Fanii lui
George Eliot au ce să citească şi de
ce să se bucure. Multe pasaje din
roman au o calitate stilistică ce
lasă să se întrevadă o mare scriitoare
care mai are încă multe de oferit.
Vizita lui Max la un bordel este un
astfel de episod. „Patul era acoperit
cu şaluri ruginii, obloanele erau trase,
zăvoarele închise. Parcă aerul ar fi
fost respirat de trei ori. Se împiedică
de nişte ghetuţe aliniate în rând.
Coapsele albe ale fetei luceau în
întuneric în timp ce ea îşi ridică fustele.
Max le lăsă din nou jos şi o mângâie
pe obraz. Se hotărî să nu rişte să se
aventureze printr-un canion necunoscut
şi alte defilee, doar pentru a descoperi
că multe naţii îşi plantaseră deja acolo
steagul. În schimb se lăsă pe salteaua
ei şi intenţionat îşi descheie nasturii
de la pantaloni. Ea îşi vârî sânii între
coapsele lui în timp ce îngenunchia
în faţa lui. Patul se mişcă un pic când
ea a început să sugă şi să împingă,
frământându-i pântecul precum o
mâţă flămândă. Se clătinară împreună,
mişcându-se în acelaşi ritm, un vaporaş
curajos părăsind portul şi profitând
de prima adiere de vânt” (41).
Prima adiere de vânt se pare că
a prins-o şi Patricia Duncker cu
romanul ei romanul Sophie şi Sybil.
Mihaela Mudure
Referinţe:
Duncker, Patricia. Sophie and
Sibyl. A Victorian Romance. New
York şi Londra: Bloomsbury, 2015
Note:
1 Science fiction plasat în epoca
victoriană.
2 Colţul secolului, desigur, nu al
străzii.
3 Scriitoarea, respectiv personajul
care o reprezintă, nu funcţionează
în roman ca sibilă, ci mai degrabă ca
o egerie, sfătuitoare maternă care
va refuza să se transforme în iubită.