„Autorul” acestei biografii literare
era un licean la Năsăud, în vârstă
de 17-18 ani, liceu cu excelenţi profesori
de română şi istorie. În acest liceu,
studiul Şcolii Ardelene era cultivat
nu numai în societatea de lectură a
elevilor „Virtus Romana Rediviva”,
ori în paginile revistei şcolare „Musa
someşeană”, la care Coşbuc era frecvent
colaborator, ci şi în orele de clasă, cu
mai mare diligenţă, prin asemenea
compuneri şcolare, biografii sau
medalioane literare.
Gavril Scridon susţine că Petru
Maior. Schiţă biografică şi literară
reprezintă teza de bacalaureat al lui
Coşbuc la literatura română, examen
pe care îl susţine în mai 1884. Dar Lucian
Valea, unul din biografii meticuloşi ai
poetului, care a văzut paginile manuscrise
spune că ele sunt datate 1883. Atunci
– susţine şi Aug. Z. N. Pop – poate fi
considerată „lucrare de clasă”.
Subiectul propriu-zis este structurat
în trei secvenţe: biografie, activitate
literară şi o concluzie patetică, precedată
de o notă polemică, după modelul
compunerilor oratorice în care afirmă
că, deşi acum este o nouă orientare
istorică care minimalizează opera sa,
Petru Maior „va trăi în inima românului
până atunci când românul va şti să
preţuiască literatura. El va ocupa un
loc onorific în Panteonul literaturii
române şi va rămâne apostolul
românismului.”
Ion Buzaşi
Petru Maior.
Schiţă biografică şi literară
„Un popor fără literatură naţională,
fără cărţi naţionale, fără literatură şi
istorie naţională nu este mai mult un
popor”, a zis Eliade Rădulescu. Şi
în adevăr cum se poate susţinea că
un popor dacă este lipsit de toate
aceste mărgăritare, care pentru o
naţiune constituie un monument
solid, nepieritor sau, după Horaţiu,
„monumentum aere perenius”? În
zilele bătrâne se înălţau ginţile
prin puterea braţelor, deveneau mari
prin duritatea fierului, însă cădeau
tot aşa de repede precum s-au înălţat
fără de-a lăsa după ele vreo urmă de
civilizaţie. Astăzi însă popoarele se
năzuiesc a se face nemuritoare nu
prin glonţul ucigător, ci prin puterea
condeiului, prin scrieri literare. Doară-
şi câştigau Grecii şi Romanii atâta
de mare renume la posteritate, dacă
nu ar fi avut pe Omer, Sofocle, Herodot
– primii, şi ceilalţi pe Virgiliu,
Horaţiu,Tacit? Eu nu cred.
Noi Românii încă ţintim acolo unde
trebuie să ţintim, adică la câştigarea
renumelui prin peană. Însă ca să
ne putem ridica – condiţie sine qua
non – avem lipsă de bărbaţi cu pricepere,
rezoluţiune şi statornicie: avem lipsă
de Horaţi, Herodoţi şi Taciţi! Ne
trebuie literatură, dar mai presus
literatură naţională istorică. Am avut
şi avem bărbaţi destui cari şi-au
sacrificat viaţa pentru viaţa Românului,
cari au fost pătrunşi de durerile naţiunii
sfâşiate, cari au dat dovadă, că
dacă e lipsă de bărbaţi – ei vor fi
bărbaţi.
Între luptătorii aceştia un loc
onorific ocupă şi va ocupa Petru Maior.
El a fost apologetul românismului şi
redeşteptătorul apostol al naţionalităţii
noastre.
S-a născut în satul Căpuş la
anul 1753. Tatăl său a fost preotul
locului şi se trăgea dintr-o viţă veche
de preoţi. Văzând acesta talentele
cele mari ce se dezvoltau în acest
copil şi cunoscând dorul lui spre
învăţătură l-a lăsat să studieze clasele
normale în Reghinul săsesc. Având
copilul o purtare cât se poate de bună
şi absolvind clasele bine, tatăl său se
văzu mai mult silit decât îndemnat
ca să ducă pe fiul său la gimnaziul
din Blaj, care era unicul palat al Muzelor
române, destinat să poarte în sânul
său destinele Românului mai un secol.
Zelul lui Petru Maior d-a se vedea
cultivat, apoi dulceaţa care a gustat-o
din pocalul nemărginit al ştiinţelor
l-îndemnară ca să studieze. Era aceasta
chiar pe acel timp când s-au alipit
Românii de Biserica Romei. Prin unirea
aceasta li s-a dat Românilor libertatea
bisericească, li s-a dat impuls spre
studierea teologiei. Episcopul Blajului
Inocenţiu Micu a şi început a trimite
tineri la Roma anume spre acest scop.
La anul 1774 fu trimis între alţii şi
Petru Maior care absolvă cursul teologic;
la 1779 se reîntoarce acasă inspirat
nu de Roma pontificilor, ci de Roma
imperiului sempitern. Înturnat acasă
fu ales ca profesor la gimnaziul gr.cat.
din Blaj, însă intrând în diferenţă
cu episcopul, el abzise de postul de
profesor. Se denumi preot, mai târziu
protopop în Gurghiu. În urmă iarăşi
se împăcă cu episcopul şi astfel cu
ajutorul lui, Petru Maior fu chemat la
Pesta. Fiind libertatea de presă restrânsă,
trebuiau oameni cu ştiinţă care să
cenzureze cărţile şi numai după ce
vor fi revizuite, se puteau tipări. Astfel
dar, Petru Maior fu denumit ca revizor
de cărţi în Pesta. Ca atare a funcţionat
în mod onest până în anul 1809, când
cele trei fiice ale Parcelor l-aşezară
sub pământ.
Destinaţiunea lui Petru Maior nu
a fost aceea de a trăi şi a muri fără
urmă, a fost aceea însă de a lupta
pentru adevăr şi de a redeştepta
naţiunea română din somnul şi letargia
sa. Deşi timpurile în care a trăit au
fost foarte vitrege, el totuşi şi-a putut
da samă despre chemarea sa ca fiu
al patriei române. În Muntenia şi
Moldova erau pe tron acele lipitori
din Fanar, care au supt tot sângele
bietului ţăran român. Dincoace era
românul despoiat de drepturi, era
„ad glebem adstrictus”, fără ca să fie
conştiu despre sine, se temea a-şi
rosti numele ca unul cu batjocură.
Inimicii noştri nu voiau a ne cunoaşte
originea, se sileau a ne îngropa de
vii nu doară că ar fi fost încăpăţânaţi
şi răi, ci mai mult din cauză că observau
talentele Românului.
În atari împrejurări trăiam noi,
când s-a născut Petru Maior. El a
văzut starea noastră, a observat
somnul nostru şi a jurat redeşteptarea
Românului cu orice preţ. Dar cum?
Unicul mijloc era peana. Maior nu
şovăieşte, prinde condeiul, culege
diferite date autentice referitoare la
istoria naţiunii române şi compune
Istoria politică a Românilor. Aceasta
a fost o rază orbitoare în ochii inimicilor
seculari ai noştri şi un răsunet în
inimile româneşti. Petru Maior a fost
primul care a cutezat să arate lumii
că suntem strănepoţii Romanilor; a
fost primul care ne-a dat o istorie
completă şi bine ţesută, românească.
Auzind Românii de istoria lor s-au
cutremurat şi au simţit în inimi că
încă mai trăiesc şi că dacă au dormit
se vor şi redeştepta.
Ca om al literaturii Petru Maior a
mai scris; afară de aceasta, scrieri
mai de valoare: Istoria besericească
a Românilor, care încă este prima
şi-un op de mare valoare. Fiind de
specialitate teolog a scris mult pe
terenul bisericesc, aşa Didahie sau
predice ocazionale, apoi Propovedanii
sau predici funebrale. Mai are şi
meritul filologic, căci şi-a dat năzuinţa
de-a restitui în limba română literetul
latin, în loc de cel cirilic. A şi scris
un mic articol despre această cestiune.
A scris un dicţionar în 4 limbi, în
companie cu alţi bărbaţi distinşi, care
se numeşte Dicţionarul de (la)
Buda şi la el se provoacă adesea
filologii noştri.
Scrierile aceste au un mare merit
şi o valoare internă nepieritoare. Deşi
se ridică o şcoală contrarie lui
Petru Maior, care zice că el este numai
un compilator şi un istoric nebăgător
în samă, totuşi Petru Maior va trăi în
inima Românului până atunci până
când Românul va şti să preţuiască
literatura. El va ocupa loc onorific în
Panteonul literaturii române şi va
rămânea apostolul românismului.
Năsăud, 14 Mai 1884
George Coşbuc
