Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
George Bălăiţa de Alex. Ştefănescu


Biografie

S-a născut la 17 aprilie 1935, la Bacău, ca fiu al unui funcţionar comercial, Gheorghe Bălăiţă, şi a soţiei lui, Constantina Bălăiţă (în. de căsăt., Popa). La 13 ani îi moare mama. La 20 de ani absolvă liceul în oraşul natal şi, făcând sport de performanţă, se înscrie la Institutul de Cultură Fizică din Bucureşti. Se retrage însă de aici în 1955, în al doilea an de studii.

Urmează în viaţa lui o perioadă nebuloasă, de patru ani, pe care o va descrie cândva, mitologizând-o, cu talentul său de prozator (sub pseudonimul C. Naum): "Candidat la studenţie şi student de profesie: drept, litere, medicină, agronomie, chimie alimentară. Boemă, aspre experienţe de viaţă, trecătoare îndeletniciri: antrenor de gimnastică, desenator tehnic, profesor suplinitor, tehnician, funcţionar, muncitor necalificat. Lecturile masive, devoratoare, haotice începute în copilărie şi niciodată întrerupte devin normă şi sens. Singur, fără mediu literar, fără mentori, fără admiratori, fără invidioşi, fără chiar, în atâtea cazuri benefică, amintirea unui dascăl charismatic. Foarte puţini prieteni cărora le citeşte povestirile, scrise noaptea pe colţul unei mese, contemplat de un şoarece şi un păianjen."

În 1959 se căsătoreşte cu Lucia Gavril (care îi va naşte un fiu, Matei, în 1970). Între 1960-1967 este student la Facultatea de Filologie (cursuri fără frecvenţă) a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, lucrând un timp, simultan, ca instructor metodist, la Casa de Cultură din Bacău. În 1962 debutează cu proză scurtă în revista Luceafărul, iar în 1964 îi apare prima carte, volumul de povestiri Călătoria. Tot în 1964 este angajat ca redactor la revista Ateneu din Bacău, încă din momentul înfiinţării ei (este vorba de seria nouă; cea veche, iniţiată de George Bacovia, datează din 1925).

Publică alte cărţi de proză scurtă, care rămân fără ecou. În 1975 însă devine un personaj de prim-plan al vieţii literare, datorită romanului Lumea în două zile, apărut la Editura Eminescu. Romanul primeşte premiul Uniunii Scriitorilor, este comentat în termeni entuziaşti de principalii critici ai momentului (Nicolae Manolescu, Lucian Raicu ş.a.) şi tradus în diverse limbi. Succesul îi aduce şi o poziţie socială mai avantajoasă. George Bălăiţă se stabileşte, în 1978, la Bucureşti, ca secretar la Uniunea Scriitorilor, pleacă, în 1980, în SUA, la Iowa University (cu o bursă de studii de patru luni, în cadrul "International Writing Program"), devine, din 1981, director al prestigioasei edituri Cartea Românească (ca succesor al lui Marin Preda). Totodată, este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi membru supleant al CC al PCR.

Imediat după 1989, pleacă de la Editura Cartea Românească şi, din 1991, ocupă postul de redactor-şef la revista trimestrială Arc, pe care i-l oferă ca loc de refugiu Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei Culturale Române. În prezent este director al "Copyro" - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, publică foarte rar şi rămâne, în raport cu ce se întâmplă în societatea românească, în expectativă.



Descrieri fără comentarii

Romanul Lumea în două zile, căruia Nicolae Manolescu i-a consacrat un capitol întreg în sclipitorul său "eseu despre romanul românesc", Arca lui Noe, şi care l-a determinat, după propria-i mărturisire, săşi revizuiască concepţia asupa genului însuşi, a resuscitat interesul criticii literare pentru primele cărţi ale lui George Bălăiţă. Oare cum scria la început autorul care a scris în cele din urmă romanul Lumea în două zile?

Scria foarte bine, în orice caz mult mai bine decât ne-am putea închipui judecând după atât de vaga prezenţă a acelor cărţi în conştiinţa publică. Era însă un stilist subtil şi adeseori această artă se întoarce împotriva deţinătorului ei.

În Călătoria, 1964, de exemplu, unele dintre povestiri şi anume cele care aduc în prim-plan figuri de copii sunt comparabile, prin lapidaritate şi jocul de subînţelesuri, cu proza lui J. D. Salinger. Autorul - probabil şi datorită binecunoscutului sentimentalism moldovenesc - urmăreşte să-l înduioşeze pe cititor, dar o face supraveghindu-se atent ca să nu cadă în ridicol.

Ilustrativă este, în acest sens, schiţa În aşteptare, scrisă într-o manieră "comportamentistă" (pe care a adoptat-o temporar, la începutul carierei lui, şi Marin Preda). Se observă efortul pe care îl face scriitorul pentru ca, după ce ne descrie o scenă, să nu o comenteze. Personajul schiţei, un băieţaş de şase ani şi ceva, cu un tată plecat pe front şi cu o mamă care adeseori plânge pe furiş, ne este înfăţişat intrând în apa unui râu şi străduindu-se să prindă peşti cu mâna. Ca şi cum ar avea darul de a se face invizibil, autorul se apropie până la doi paşi de personajul său şi îl examinează atent. Îi acordă însă acelaşi gen de atenţie ca şi păsărilor şi peştilor, îl consideră o vieţuitoare, pentru a evita ideologizarea prozei:

"Iarba creştea verde, broaştele aşteptau în mâl. O pasăre de apă vorbea singură în limba păsărilor de apă. Copilul îşi culca obrajii, când unul, când altul, pe undă. Peştii pe care-i prindea erau porcani şi boeşteni de apă mică, nici unul mai de Doamne-ajută. Îi zvârlea pe mal, într-un loc unde nisipul era umed; ei încercau să zboare, fiecare o singură dată, dar nu puteau, fiindcă nu erau păsări şi aveau aripile scurte. Cămaşa băieţaşului atârna într-un ciot de salcie, o cămaşă cu nasturi albaştri."

Această "obiectivitate" nu-l împiedică însă pe prozator să ne sugereze în cele din urmă că îndeletnicirea solitară a copilului, departe de a fi doar un joc, are un sens moral: bărbatul care n-a împlinit încă şapte ani vrea să ţină locul tatălui său şi să ducă mâncare acasă.

Cu aceeaşi fineţe şi cu aceeaşi "sfidare a retoricii", cum ar zice Eugen Simion, este ilustrată tema "sburătorului", în Pragul. O fată, ajunsă la vârsta când totul în fiinţa ei se pregăteşte pentru dragoste, situaţie sintetizată la nivelul conştiinţei ca o aşteptare a ceva neprecizat, tresare, străbătută de un impuls misterios, la întâlnirea repetată pe stradă cu un bărbat necunoscut:

"Fata îl zări de departe. Îşi schimbă mersul într-altul, nou, pe care nu-l cunoscuse până acum şi nu-l învăţase de la nimeni.

Nici unul dintre ei nu se grăbea. Mai aveau mult până să se ajungă.

Strada era neschimbată. Şi goală. Şi uscată.

Încet, se apropiară unul de altul. El îşi legăna umerii într-un fel care plăcu fetei. Toată ziua se gândi la felul cum el îşi legăna umerii. Noaptea visă asta."

Cu asemenea mijloace, George Bălăiţă încearcă să înnoiască, în volumul său de debut, şi proza de inspiraţie socială, care devenise cu totul falsă în deceniul şase, fiind populată, ca basmele, de personaje exclusiv pozitive şi personaje exclusiv negative. Aflându-se însă pe un teren minat de prejudecăţi, el nu reuşeşte să se desprindă complet de standardul artistic al epocii. O simplitate afectată, de genul celei pe care o practicau activiştii când îşi propuneau să vorbească "pe înţelesul" oamenilor de rând, îşi face loc şi în scrisul său:

"Florea Inu nu asculta nimic, decât gândurile lui. Şi se pomeni dintr-o dată foarte singur. Belşugul lui îl îngrijoră, îi ascuţi gândul rău: dacă are, i se cuvine, a muncit doar, însă gândul acesta era înverşunat, ca şi cum cineva i-ar fi cerut socoteală de ce făcuse, i-ar fi scos ochii că are, şi el, Florea Inu, mâniat, cu pumnul în gâtul aceluia, urlă că i se cuvine să aibă." etc.



Modernitate demonstrativă

Spiritul înnoitor, prin care trebuie să înţelegem nu numai inventarea unor noi moduri de a povesti, ci şi zelul dovedit în aplicarea procedeelor narative ingenioase preluate de la scriitori traduşi cu entuziasm în deceniul şapte - Camus, Kafka, Faulkner ş.a. -, este şi mai evident în Conversând despre Ionescu, 1966. În acest volum, aproape că nici nu mai contează "subiectele" propriu-zise, efortul scriitoricesc îndreptându-se cu prioritate spre etalarea modernităţii prozei.

Nuvela de la care s-a împrumutat titlul întregului volum constituie, de pildă, o adevărată demonstraţie de relativizare a viziunii, prin introducerea a două perspective diferite asupra aceluiaşi "caz". Într-un restaurant, doi clienţi, funcţionari mărunţi, dintre care unul are sentimentul reuşitei sociale şi vorbeşte cu aplomb, iar celălalt, nemulţumit de viaţă, abia reuşeşte să bâiguie câteva cuvinte şi îşi antipatizează interlocutorul, discută despre un oarecare Ionescu, dactilograf, încercând să-i facă portretul.

Primul dintre convivi, cel mereu bine dispus, îl consideră pe Ionescu suspect şi îl ponegreşte fără motiv, cu plăcerea inconştientă cu care un copil mâzgăleşte o fotografie. Celălalt vorbitor încearcă, timid, să stăvilească această campanie de denigrare, simţindu-se solidar cu toţi nenorociţii din lume, dar nu se poate face ascultat. Străduindu-se să compună portretul unui personaj vag cunoscut, cele două personaje sfârşesc prin a-şi face, involuntar, propriile lor portrete.

Pentru a sugera de la început că ne introduce într-un regim al relativităţii, autorul îşi deschide nuvela cu descrierea unor oglinzi deformatoare:

"Jumătatea de sus a peretului din stânga era acoperită cu oglinzi care, neprimind cum trebuie lumina, schimbau înfăţişarea lucrurilor: romburile mozaicului deveneau serii de patrulatere neregulate, paharele erau moi şi căpătau orice formă ar fi vrut ochiul, iar peretele din fund apărea oblic, văzut ca printr-un geam pe care curge continuu un şuvoi de apă."

Aceeaşi ostentaţie în demonstrarea modernităţii apare şi în alte bucăţi, de pildă în După nouă şi jumătate, unde autorul relatează alternativ - ca un crainic sportiv care ar transmite singur două meciuri de fotbal - ce fac într-o dimineaţă, în locuri diferite ale oraşului, un bărbat şi o femeie:

"Dumitrescu intră în debit gândindu-se la Iuliana...

În acest timp, Iuliana ieşea din baie."... etc.

Se creează, astfel, un ritm energic şi se ajunge şi la efecte comice prin suprapunerea unor gesturi distonante.

Toate modurile de a scrie, în vogă în epocă, sunt experimentate - cu competenţă şi cu plăcere - în volumul Conversând despre Ionescu. Dacă cineva ar vrea să se documenteze asupra modelor literare care s-au succedat la noi începând din anii '60 şi până în prezent, ar trebui să consulte şi acest volum, care le ilustrează sau le prefigurează. Un larg spaţiu acordă George Bălăiţă în nuvela Întoarcerea eroului necunoscut, de şaptezeci de pagini, dezeroizării, atitudine artistică pe care o vor adopta ulterior numeroşi prozatori, până la transformarea ei într-o manie.

Cartea pentru copii Întâmplări din noaptea soarelui de lapte, 1967 îl are ca protagonist pe un puşti "simpatic", Cantemir, şi este scrisă cu fantezie. Cu fantezie nu numai epică, ci şi stilistică (s-a vorbit - exagerându-se, dar nu mult - despre suprarealismul acestei proze ludice):

"Plecând de lângă cireş, micul Cantemir se pomeni în întuneric. Deodată, îşi aminti de Frica-de-întuneric, una din cele mai bune prietene ale lui. Această Frică era o doamnă neînchipuit de slabă, cu mustaţă rară şi mâini strâmbe, subţiri ca vrejul de dovleac. Ea avea păreri cât se poate de ciudate despre toate lucrurile din lumea asta.

O să vedeţi ce păreri are scorpia despre, să zicem, butoiul cu apă de lângă cişmea.

Dar să ajungem la el."

"Primul" George Bălăiţă, cel din perioada albastră (romanul Lumea în două zile aparţine perioadei roz!) este un scriitor deopotrivă receptiv şi inventiv, care caută ceva. Intuiri ale viitorului său mod de a scrie există de pe acum şi le putem cu uşurinţă identifica deoarece ştim care a fost până la urmă calea aleasă. Surprinzător este faptul că anticipările se găsesc mai ales în volumul Călătoria, unde autorul încă nu se arată cuprins de febra experimentului şi se lasă adeseori sedus de libertatea de a fi el însuşi. Aceasta se observă mai ales în descrierile făcute în pastă groasă, pitoreşti şi cu o notă burlescă:

"Sania sta pe tălpoaiele ei, lăsată pe spate, ca o raţă grasă, îndopată.";

"O urmă de praf tremura în soare, tăia odaia, urca atât de bine luminată, încât se puteau număra firele de praf, câte erau ele, cu miile.";

Nona se opri lângă pompa de benzină. În emailul roşu, ea se văzu întreagă. Merse cu degetul împrejurul imaginii, dar urma care trebuia să rămână nu se arătă."



Scriitorul travestit în publicist

George Bălăiţă a făcut multă gazetărie, adeseori în maniera convenţională pe care a ironizat-o cu vervă el însuşi - prin montaje de citate - în Lumea în două zile. A făcut-o într-un mod mecanic, cu gândul în altă parte şi, când i s-a dat posibilitatea să se manifeste mai dezinvolt, s-a văzut că nu este cu adevărat un ziarist.

Departe de a lua atitudine în probleme de interes public, el tinde să devină contemplativ sau să cadă în reverii de solitar, fericit că are în faţă panorama existenţei. Din punctul lui de vedere, lumea este un televizor uriaş, cu nenumărate canale.

Cele mai reuşite tablete au apărut în România liberă, săptămânal, în perioada 1981-1983, la rubrica Timbru, colorând cu frumuseţea lor graţioasă, de fluture, pagina a doua a sobrului ziar condus de Octavian Paler. Publicate, alături de alte texte, în volumul Nopţile unui provincial, 1983, şi-au redovedit valoarea, nepierzând nimic din prospeţime. Chiar şi indignarea se transformă până la urmă, la George Bălăiţă, într-un fel de încântare că totul este aşa cum este:

"...intru să cumpăr o chiflă. Mă răzgândesc în favoarea unor covrigi groşi, rumeni. Sunt cam uscaţi, spune vânzătoarea. ş...ţ Ies din oraş. Şoseaua e liberă, dau să muşc din covrig. Nu reuşesc nici să înfig dinţii, fac un popas, insist, întorc covrigul pe toate părţile, încerc să-l frâng în două. Atac în fel şi chip. Nimic. Grăbesc spre casă. Pun laptele la încălzit. Încerc din nou să rup covrigul. Nu se poate. Îl izbesc de colţul mesei. Nu. Îl înfăşor într-un ştergar şi izbesc cu ciocanul. Câteva lovituri zdravene. Obţin, în sfârşit, bucăţi parcă rupte dintr-un granit gălbui."

Numeroase alte articole, pe teme culturale - cărţi, filme, spectacole de teatru, muzee -, se caracterizează prin aceeaşi tendinţă de a sărbători existenţa în infinitele ei manifestări, recurgând la descrieri voluptuoase, la umorul de idei, la un demonism de operetă, la fel de inofensive ca ironiile maliţioase în dragoste.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara