Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
George Bălăiţa de Alex. Ştefănescu

Muzica literaturii bune

Deschidem romanul Lumea în două zile, publicat pentru prima oară în 1975, cu sentimentul că punem în funcţiune o veche boîte ŕ musique, care a încântat generaţii anterioare. Nu i-au ruginit mecanismele? Nu cumva ne va oferi în loc de muzică un sunet răguşit?

Răspunsul este nu. Romanul funcţionează perfect, făcându-ne să auzim încă o dată muzica literaturii bune, atât de uşor de recunoscut. Dintre paginile lui se revarsă valuri de farmec literar.

Momentul în care Felicia, aflată în patul conjugal, se desprinde din somn, în timp ce soţul ei, Antipa, încă doarme, ne rămâne pentru multă vreme în minte, ca o melodie mozartiană:

"Somnul. Te desprinzi greu ai fost eşti departe adânc înfundat difuz nu are miros nu are culoare metamorfoză destrămare disproporţii pătrunderi respingeri ce este tare este şi moale şi vâscos transparent opac marginile în fumegare mijlocul pretutindeni morţii sunt vii timpul o licărire dintele iese uşor părul curge unghiile se desprind fără durere muchiile pâlpâie adânc încet unduitor lunecă trece câinele este duşman calul mire casa năruită o prevestire apa grijă zborul plăcere fuga neputinţă timpul este golul cădere fără aer gândul ascuns falduri forme luminoase creştere violentă expansiune rostogolire furia pofta... Încă eşti acolo. Ceva se întoarce la tine. Din adânc dinăuntru te ridici. Lumina luminează dar mai eşti acolo. Veghea se întrupează dar eşti încă acolo. Liniştea e în tine, frica în tine. Un picior se mişcă, o mână se mişcă. Sângele creşte. Aerul intră în tine. Încă eşti acolo, dar eşti şi aici. Sunete zgomote din afară acum. Mirosul. Acolo impulsuri se pierd, se ascund, capul se răsuceşte încet, gura se deschide, muşchii se întind, oasele ascultă. Dar întâi în ochi se întâmplă ceva. Apoi în măruntaie. Trupul tău devine al tău, are greutate, primeşte şi dă. Eşti în lume. Acum se poate spune: pleoapele se mişcă, deschizi ochii, simţi perna caldă, cutele aşternutului, pielea este netedă, încheieturile umede. Mâna femeii întâlnind bărbatul. El nemişcat, dar viu, răsuflând adânc. Ziua femeii începe aşa: el la capătul degetelor ei. Atât."

În pasajul citat, autorul descrie indescriptibilul. Prin cuvinte disparate, prin fraze frânte sau schiţe de fraze, prin pâlpâiri de trăiri care se corectează unele pe altele el reconstituie lumea nebuloasă a somnului şi a trezirii din somn. Iar aceasta este doar una din demonstraţiile lui de virtuozitate. Tehnica sugestiei alternează în scrisul său cu o tehnică a preciziei ireale, care îl seduce pe cititor şi îl transportă în spaţiul amintirilor din copilărie, în acela al reveriilor de om matur ş.a.m.d. Puţini scriitori au o asemenea putere de seducţie. Au spus-o aproape toţi criticii, dar trebuie făcută observaţia că mulţi dintre ei s-au lăsat cuceriţi nu de ceea ce este cu adevărat cuceritor în roman, ci de elemente de atracţie mai ieftine, pregătite anume pentru ei.

Romanul Lumea în două zile are un sistem de simboluri bine gândit, adevărat festin pentru criticii literari (snobi). Ca şi alţi autori, George Bălăiţă a observat că numeroşi exegeţi de şcoală nouă nu se mai mulţumesc cu o caracterizare sau o evaluare a textului, că vor neapărat să-l descifreze, considerându-l un fel de inscripţie sacră.

Intrând în rezonanţă şi cu "noua critică" franceză � exaltată şi evazionistă sub aparenţa de rigoare ştiinţifică, disimulare caracteristică spiritului latin �, critica de la noi, eliberată după 1960 de obligaţia de a susţine direcţia marxist-leninistă, dar şi lipsită de hotărârea de a promova vreo direcţie pe cont propriu, s-a lansat în interpretarea operelor literare. Îndeletnicirea prezintă avantajul că permite comentatorului să se eschiveze de la formularea unei opinii tranşante � da sau nu � şi îi dă posibilitatea să-şi manifeste sentimentalismul (ca şi ambiţia de a părea iniţiat într-o ştiinţă esoterică) printr-o retorică solemnă şi greu inteligibilă, prin invocarea unor noţiuni a căror rezonanţă filosofică impresionează până la lacrimi � cosmos, extincţie, infern, cunoaştere, destin, hazard, infinit etc. �, prin identificarea în opera supusă investigaţiei a unor analogii, mai mult sau mai puţin demonstrabile, cu diverse realităţi oculte (de exemplu, cu episoade din mitologia antică, cu activitatea legendară a alchimiştilor, cu credinţele populare sau chiar cu descoperiri de ultimă oră ale ştiinţei, atât de puţin înţelese de către criticii în cauză încât li se înfăţişează ca nişte fantasmagorii).



Înţelesuri secrete pentru delectarea criticilor

George Bălăiţă, care a vrut, presupunem, să placă acestor cititori pervertiţi (sau doar să se amuze pe seama lor), le-a venit în întâmpinare, aşa cum unele femei, dintr-o cochetărie instinctivă, simulează un interes arzător pentru ceea ce îl pasionează pe bărbatul iubit. Totul în romanul Lumea în două zile este astfel organizat încât să dea comentatorului posibilitatea să descopere înţelesuri secrete. Şi, cu toate că aceste înţelesuri sunt uşor, prea uşor de descoperit, producându-ţi chiar de la un moment dat senzaţia jenantă că pescuieşti păstrăvi într-o crescătorie, numeroşi critici s-au lăsat atraşi de plăcerea de a părea iniţiaţi de a împărtăşi mulţimii un mesaj ascuns.

Acţiunea romanului se petrece în România anilor �60, pe parcursul a două zile aflate la mare distanţă (şi calendaristică, şi morală) una de alta: 21 decembrie, cea mai scurtă zi a anului, şi 21 iunie, cea mai lungă zi a anului. De aici, cele două părţi ale romanului, intitulate Ziua întâi şi Ziua a doua (cu numeralele ordinale postpuse, ca în limbajul biblic). Diferă şi localităţile: întâi Albala (un oraş de provincie neînsemnat) şi apoi Dealu-Ocna (un oraş de provincie şi mai neînsemnat, în care trenul cu navetişti pe direcţia Albala � Floreşti opreşte pentru a lăsa doar câţiva călători).

În viziunea lui George Bălăiţă, prima zi, cu pregătirile care se fac pentru sărbătorile de iarnă, reprezintă un paradis al domesticităţii. Adam-ul acestui paradis este un bărbat de treizeci şi trei de ani (nu orice vârstă, ci treizeci şi trei de ani), Antipa, funcţionar navetist la "sfatul popular" din Dealu-Ocna, unde are obligaţia de a înregistra decesele. Instalat alături de Eva lui, Felicia, într-un apartament de bloc, el asistă somnolent şi voluptuos, ca un uriaş motan, la ritualul activităţilor casnice, îndeosebi a celor care au ca loc de desfăşurare bucătăria.

Când se află la Dealu-Ocna � iar situaţia aceasta este descrisă în a doua parte a romanului � adormitul Antipa se metamorfozează într-un ins autoritar şi demonic, căruia îi place să facă farse şi, în general, să se distreze, enigmatic, pe seama celor din jur. Inventând un joc macabru � completarea formularelor de deces înainte ca oamenii menţionaţi în formulare să moară �, el lasă să se înţeleagă că are darul să ghicească data morţii semenilor săi. Un nebun, Anghel, ghidat într-un mod ceţos de cartea unui filosof chinez din alte vremuri, îl ucide pe Antipa, pentru a-l consacra ca profet. "Ziua a doua" se configurează deci ca un revers al celei dintâi, ca un infern.



Vitrina cu tehnică narativă modernă

Numeroase alte simetrii pot fi identificate (şi s-au şi identificat). Feliciei din prima parte a romanului, spirit benefic al locuinţei, îi corespunde în partea a doua Silvia Racliş, iubita secretă a lui Antipa, femeie fatală. Înţeleptul pălărier August, pitoresc şi stenic, îl are drept omolog caricatural pe dezaxatul Anghel, crescător de cactuşi şi victimă a lecturilor (ca un don Quijote criminal). Bucătăriei din apartamentul lui Antipa, laborator alchimic feeric, i se opune, tot după principiul inversării prin reflectare în oglindă, crâşma lui Moiselini, animată de o veselie kitsch. Şi aşa mai departe.

Preocuparea lui George Bălăiţă de a oferi criticilor literari exact ceea ce ei caută nu se limitează la simbolistică. Scriitorul uzează şi de o tehnică narativă care însumează toate tehnicile narative la modă. Cele mai multe dintre referirile la Antipa aparţin unui judecător, Viziru, care, la şapte ani după moartea ciudatului funcţonar, încearcă să-i elucideze dosarul folosind în acest scop, în afară de amintirile proprii, mărturii ale altora, articole de ziar pline de poncife (pentru a reconstitui atmosfera epocii) etc. La un moment dat însă Viziru moare şi cazul este preluat de alt anchetator, romanul care conţinea un roman devenind deci, la rândul său, un roman într-un roman. Avem aici, pe de o parte, "proza cu martori", foarte agreată în secolul douăzeci, în întreaga lume (de la Japonia lui Yasunari Kawabata la America lui William Faulkner), deoarece ilustrează relativitatea oricărui verdict şi (poate) pentru că aduce o adiere de democraţie în funcţionarea relaţiei autor-cititor. Dar, avem, pe de altă parte, şi "metaliteratură", adică un text despre cum se scrie un text, cu inevitabilă tentă parodică.

Există şi alte trucuri. De exemplu sunt inserate în roman şi reflecţiile despre Antipa a doi căţeluşi, Argus şi Eromanga, îndrăgostiţi unul de celălalt. Procedeul nu este nou (Lucius Apuleius în Metamorfoze sau Măgarul de aur, E.T.A. Hoffmann în Părerile despre viaţă ale motanului Murr, N.V.Gogol în Însemnările unui nebun au recurs, în scopul obţinerii unui fantastic satiric, la reprezentarea realităţii din perspectiva unor animale). Dar este modernă, la George Bălăiţă, atitudinea faţă de acest artificiu, folosit cu detaşare printre alte artificii. La fel ne apare, în fond, şi limitarea timpului romanului la numai două zile, cu o necontenită revărsare a materiei epice peste marginile acestui interval atât de restrâns. James Joyce constituie, desigur, marele model, cu faimosul său Ulysse, unde "acţiunea" durează nu mai mult de optsprezece ore, însă la scriitorul român se observă o anumită ostentaţie ironică în respectarea restricţiei autoimpuse. Pe lista elementelor de modernitate demonstrativă ar mai putea fi inclusă, în sfârşit, formula unor personaje, aceea a lui Paşaliu, de exemplu, ziaristul de provincie care scrie mereu, dar nu i se publică nici un articol. Sau aceea a lui Antipa însuşi, personaj perfect dedublat.

Nu vom şti niciodată dacă George Bălăiţă a pregătit toată această vitrină cu tehnică narativă modernă din solicitudine faţă de critica literară a epocii sau, pur şi simplu, pentru a se juca, făcând o farsă amuzant-lugubră (ca Antipa) pe seama comentatorilor săi. Cert este, în orice caz, că experienţa a reuşit de minune şi că zeci de critici literari au scris sute de pagini despre "misterele" romanului Lumea în două zile, descifrând simbolurile, căutând analogii, luând act de modernitatea procedeelor epice, interpretând antroponimele. Până la urmă n-a rămas nimic nemăsurat, neradiografiat, necomparat.



Reprezentarea euforică a realităţii

Şi totuşi, nu această modernitate abil etalată constituie atuul romanului. Dimpotrivă. Chiar dacă îi atribui paradei de tehnici narative o funcţie parodică, ea tot ţi se înfăţişează, în timpul lecturii, ca o formă de afectare şi, în cele din urmă, ca un preţ plătit snobismului. Valoarea (excepţională) a cărţii constă în altceva şi anume în capacitatea de a reprezenta euforic realitatea, prin descrieri de o mare plasticitate, poematice şi burleşti, în manieră gogoliană. Oricare alta ar fi fost schema romanului � aceasta este impresia cu care rămâi la sfârşitul lecturii � scriitorul ar fi folosit-o ca pe un simplu pretext (sau ca pe un complicat pretext) pentru a se lansa în orgiasticele sale descrieri. Parcurgând pagină după pagină, ai senzaţia că George Bălăiţă nu se mai satură să povestească ce vede, ce aude, ce miroase, ce pipăie. Reprezentarea sa este pur artistică, amorală, şi echivalează cu o "laudă a lucrurilor". "Urând esenţa vieţii, iubesc ale ei forme" � spunea Mihai Eminescu. George Bălăiţă ar putea spune: "fiindu-mi indiferentă esenţa vieţii, iubesc ale ei forme".

Bucuria enumerării şi definirii a tot ceea ce cuprinde lumea înconjurătoare este atât de mare, încât duce la o deformare carnavalescă a liniilor, la executarea a numeroase giumbuşlucuri, boroboaţe şi ghiduşii în materie de reprezentare. Îţi vine să râzi, cu bucurie, cu o exuberanţă matinală, privind tot ceea ce îţi arată scriitorul. În gară, de pildă, "doi fochişti cu felinarele aprinse se opresc sub trompa greoaie şi afumată a pompei de apă". În compartimetul de tren există "ferestre înguste căzând în adânc, dacă ai tras cu pricepere de bucata de piele care atârnă jegoasă în mijlocul ramei de sus, vânătă, răsucită ca limba spânzuratului."

A devenit celebru pasajul despre imixtiunea lui Antipa în treburile Feliciei la bucătărie:

"Te iubesc, Felicia, vrea să spună Antipa, dar gura lui rămâne încleştată. Laptele, strigă el, laptele... El se repede spre oala roşie în care laptele (pus doar la încălzit pentru vreun aluat important) clocoteşte şi urcă. Antipa nu ajunge. Spuma albă dă năvală. Inundă arzătorul. Stinge flacăra. Mirosul laptelui ars. Gustul laptelui afumat în bolta vastă a cerului gurii la umbra căruia Antipa, ca toţi semenii lui, trăise o bună parte a vieţii de până acum. Antipa vrea să întrerupă gazul, întinde mâna spre robinet (gazul fluieră nevăzut) dar se împiedică în şorţul în care singur se înfăşurase. Cade. Vai, ce neîndemânatic eşti, spune Felicia, mă încurci, ar trebui să te duci la tine. Se apleacă să-l ajute. Mâna întinsă în timp ce dreapta face trei treburi odată: aşază cozonacul în tavă, împachetează sarmalele, închide robinetul gazului. Uşor, îl apucă pe Antipa de o aripă, dar, din nebăgare de seamă, îl scapă în oala cu supă care fierbe la foc scăzut."

Scriitorul a inventat şi o sintaxă proprie pentru realizarea universului său fabulos, suprimând elementele de legătură ("se apleacă să-l ajute, mâna întinsă...") şi adeseori chiar predicatele ("Aruncă ţigara. Fumul vineţiu în aerul fierbinte."). Iar descrierile nu sunt numai clovneşti, cum s-ar putea crede, ci transmit adeseori un fior metafizic, de exemplu, pasajul despre omorârea unui gândac în cada de baie (gândac care are parcă şapte vieţi în pieptu-i de chitină) sau cel despre creşterea uimitoare a unei plante exotice pe peronul gării din Dealu-Ocna, plantă ivită dintr-o crăpătură căzută în crăpătura cimentului şi luând în cele din urmă atât de mari proporţii, încât îi obligă pe oameni să spargă acoperişul gării.



O încântare trăită a doua oară

Această jubilaţie de poet mereu inspirat se diminuează într-o oarecare măsură în romanul Ucenicul neascultător, 1977. Poate şi din cauză că timpul şi spaţiul ficţiunii (cronotopul) sunt aceleaşi ca în Lumea în două zile, se simte că scriitorul trăieşte o încântare a doua oară, cu mai puţin entuziasm. Protagonistul se numeşte aici Naum Capdeaur, este ziarist în Albala şi îşi propune să scrie o cronică a familiei sale, din vremea unui strămoş îndepărtat, Toma Adam din satul Modra, şi până în contemporaneitate. În intenţia prozatorului, investigaţiile făcute de tânărul gazetar pentru elaborarea lucrării lui genealogice constituie etape în formarea acestuia, romanul definindu-se ca un Bildungroman. În această primă parte a unei proiectate trilogii (nici azi terminate), Naum Capdeaur nu vine în prim-plan. Îl vedem doar cum adună "material documentar", notându-şi ce se ştie la el în familie despre trecutul familiei, ce îi spune un martor al evenimentelor, Palaloga, fost activist al PCR, sau ce află de la atoateştiutorul Artimon, un fel de August pălărierul într-o nouă ipostază. Iau naştere astfel opt nuvele care, în concepţia lui George Bălăiţă şi a celor care au comentat cartea, constituie un fel de nebuloasă epică din care se va configura mai târziu, în celelalte părţi ale trilogiei, destinul lui Naum Capdeaur.

Scriitorul acordă o mai mare atenţie � în contradicţie cu înzestrarea sa � reflecţiilor pe teme sociale, intrând în concurenţă cu numeroşi prozatori care au scris despre deceniul şase. Totodată, se răsfaţă mai mult decât în Lumea în două zile, părăsind pupitrul de la care dirija spectacolul unei realităţi feerice şi venind în avanscenă pentru a rosti discursuri care doar par fanteziste, dar care adeseori au rolul de a justifica formula cărţii.


(continuare în numărul viitor)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara