Ca un aparatcic al timpurilor noastre înaintez lin pe străzile Sankt Petersburgului, într-o maşină somptuoasă, neagră, care mă duce la hotelul Prebaltiskii, hotel comunist gigantic, fără telefon în cameră, hotel cu mii de "spaţii de cazare", veritabil buncăr pe ţărmul Mării Baltice. Loc detestabil în sine, dar şi ca materializare a modelului de habitat sovietic. E de ajuns să îi treci pragul ca să urăşti şi hotelul, şi ceea ce el întruchipează.

A doua reîntâlnire e cu Teatrul Alexandrinsk, unde mai fusesem în urmă cu trei ani. E restaurat de curând; văzându-l, nu poţi decât să exclami, aşa cum exclamaseră parizienii la deschiderea Palatului Garnier în anii 1870: "Ce de aur! Ce de aur!". Într-adevăr, din cale-afară de mult. Aurul noilor îmbogăţiţi, al "noilor ruşi", urmaşii celor care, la vremea lor, tot nişte parveniţi fuseseră şi ei ... "noii nobili"! Oamenii ăştia simt nevoia ca totul să strălucească, să epateze, să ia ochii! "Ca şi turcilor, ruşilor le place aşa ceva", va spune, ironic, regizorul ucrainean Zholdak. Cu câteva zile mai înainte, la Teatrul Rustaveli din Tbilisi, şi el restaurat, admirasem aurul de acolo fiindcă părea un aur vechi, un aur stins, un aur pe care timpul îşi lăsase amprenta, un aur asemenea celui folosit la restaurarea teatrelor italiene. Primejdia "noului" îi pândeşte pe toţi restauratorii; cum aş putea uita vreodată cu câtă repulsie am redescoperit splendida sală a Operei din Budapesta după o restaurare neglijentă, făcută în pripă: ai fi zis că o mânjise cineva peste tot cu o imitaţie de aur aplicată la repezeală, aşa cum, atunci când ies în lume, unele cucoane în vârstă îşi intind pe obraji fardurile din anii tinereţii şi se mai gătesc pe deasupra şi cu nişte bijuterii zornăitoare. Un prieten iranian avea să-mi mărturisească într-o zi că, prin anii 80, aflîndu-se din nou la Paris după o absenţă de două decenii, revăzuse Domul Invalizilor şi Podul Alexandru al III-lea proaspăt "reaurite": "lăsasem un oraş de aristocraţi şi regăseam un oraş de burghezi care se dădeau în vânt după aur". Refacerea unei clădiri va constitui întotdeauna o provocare. Nu numai ca reconstrucţie materială efectivă, ci şi, mai ales, ca salvare a urmelor pe care trecerea timpului le-a înscris în materie, ca salvare a acelui "aer de vechime", a acelui aspect mat, patinat de vreme, al suprafeţelor, devenite "graţie" unei aşa-zise renovări - ce oroare! - netede, lucioase, sclipitoare, "nou-nouţe". De câte ori nu m-am uitat, în biroul meu, la pânza scorojită pe care se desluşea cu greu un Înger ascuns în întunericul cu tente verzui al nopţii; după restaurare, l-am descoperit profilându-se dintr-o dată pe un strălucitor fond albastru. Era de nerecunoscut, era un străin pe care poate altcineva l-ar mai fi putut iubi, eu însă nu. Distrugerea semnelor timpului nu rămîne niciodată nepedepsită. Îmi amintesc de acel teatru din Porto, unde am văzut spectacolul lui Silviu Purcărete cu Furtuna: deşi recent inaugurat, avea aerul fantomatic al unor personaje ale lui Goya, praful părea să se fi încrustat deja în ziduri şi în lemnărie; era un teatru cenuşiu, în care pătrundeam ca nişte strigoi invitaţi la o adunare al cărei sediu nu mai fusese de multă vreme folosit în acest scop. Oficialităţile voiseră însă "aur" şi dorinţa li se împlinise peste aşteptări; când, doi ani mai târziu, am intrat în acelaşi teatru, n-am ştiut cum să plec mai repede de acolo ... scos din tenebre, el îşi pierduse definitiv vechea vrajă. Singurul spaţiu care a reuşit să-şi salveze magia a fost Bouffes du Nord, unde Brook a lăsat neatinse crăpăturile din ziduri şi fisurile coloanelor. Renovarea a semănat aici cu scoaterea din adîncul mării a epavei acelui galion din secolul al XVIII-lea pe care îl putem vizita astăzi în rada portului din Stockholm. Şi tot în Suedia, un alt teatru, cel din Drottningholm, a fost la fel de norocos: nu numai că restauratorii au regăsit albastrul original (la Grand Théâtre din Bordeaux am asistat la zadarnica încercare de a readuce la lumină albastrul lui Victor Louis. Se evaporase!), dar au păstrat şi vechile maşinării teatrale care produc o reală emoţie, aidoma celei cu care urmărim cursele de automobile din primii ani ai secolului XX pe care le reconstituie în zilele noastre nostalgicii acelor începuturi devenite mitice. Maşinării de scenă, maşini de epocă: aceeaşi poezie, izvorâtă din perceperea, în ambele cazuri, a distanţei dintre rudimentele iniţiale şi performanţele prezentului, rezultate ale unor eforturi de lungă durată. O ultimă remarcă: în Teatrul Alexandrinsk, tot atât de "aurit" şi la acea dată, s-a frânt primul zbor al Pescăruşului. Oare nu şi din vina acestui spaţiu prea vast, prea expus, prea strident şi prea artificial în opulenţa lui? Pescăruşului îi convine lăcaşul mai modest şi mai intim al Teatrului de Artă din Moscova. Protejat de căldura acestui cuib şi sub oblăduirea lui Stanislavski, el s-a putut avânta în înaltul cerului ca un vestitor al primăverii, primăvara modernităţii teatrale.

La ultimul etaj al teatrului s-a deschis de curând un muzeu. Îl descopăr în compania unei prietene şi rămân mut în faţa costumelor din Don Juan, spectacolul lui Meyerhold. }esături dense, compacte, cromatism bogat şi lipsit de orice distonanţă; nu, ele nu suferă câtuşi de puţin de acele maladii ale costumelor inventariate de Barthes. Nici excesive şi nici false, costumele lui Meyerhold evocă spectacolele semnate de Strehler, cel ce ştia atât de bine să alieze rafinamentul culorilor şi frumuseţea plastică. Vrând să le salveze, o bătrână doamnă din teatru răspândise zvonul că au ars toate în timpul unui incendiu. Strategie de rezistenţă, apărare împotriva barbariei. Nişte fiinţe atât de devotate n-ar merita să fie niciodată uitate, ci, dimpotrivă, omagiate cu aceeaşi discreţie cu care au acţionat în cele mai dificile situaţii, iar comorile pe care le-au salvat de la pieire ar trebui să fie însoţite de modestul lor nume.

Căsătoria lui Gogol, pusă în scenă de Valentin Fokin, sărbătorit pentru împlinirea a 40 de ani de teatru. Aproape totul se petrece în incinta unui simulacru de patinoar, pe suprafaţa căruia personajele, încălţate cu patine, fac piruete, se avântă pe gheaţă sau se opresc brusc. Există în acest spectacol o graţie "teatralizată", o atmosferă diafană care netezeşte asperităţile realiste ale textului. De o vreme încoace mă atrage zăpada. Înaintea antractului ninge. Zăpada implică o mişcare pe verticală... trebuie să-ţi ridici ochii ca să o vezi cum cade, să urmăreşti zborul lin al fulgilor, să îmbrăţişezi cu privirea întreaga scenă. Şi apoi, e o anume fragilitate în aceşti fulgi de nea care plutesc în imensitatea spaţiului... virgule care dansează în aer. În plus, aici mai mult ca oriunde altundeva, transformarea, deturnarea poetică a obiectului este oricând posibilă: tânărul iese din scenă alunecând pe patine şi scoţând din buzunare fulgi/paiete, pe care îi aruncă în jurul lui: zăpadă festivă, zăpadă ludică, zăpadă plină de voioşie, semn al unei intense jubilaţii. Cu multă vreme în urmă, Strehler opera aceeaşi metamorfoză în Il Campiello: zăpadă/confetti. Şi în Soldatul necunoscut, spectacolul finlandezului Christian Smeds, din înaltul scenei cad fulgi de zăpadă... pete albe care se topesc de îndată pe pământul negru al războiului, contrapunct la tema armelor şi a strigătelor de luptă, clipă suspendată. Scurt răgaz, calm trecător şi, totodată, spune Christian Smeds, "soluţie pentru a marca scurgerea timpului, trecerea de la un anotimp la altul". Un alt participant la discuţie insistă asupra ideii: în întinsele ţinuturi nordice, zăpada face parte, într-o măsură mai mare ca altundeva, din viaţa zilnică a oamenilor, iar limba reflectă această realitate. În islandeză, de pildă, există cincisprezece cuvinte pentru a desemna noţiunea de "zăpadă". "Numai că, de câteva ierni, la noi ninge mai puţin sau chiar deloc. Astfel încât, în teatrul nostru, zăpada este şi o dovadă a nostalgiei după ea, după ninsorile pe care le aşteptăm în zadar". Planeta se încălzeşte, gheţarii se topesc, iar zăpada a dispărut. "Unde sunt zăpezile de altădată?" se întreabă nu doar poetul, ci şi un întreg popor. Şi cum am putea să nu ne amintim şi de zăpada din Gaudeamus al lui Dodin, sugestie a frigului, dar şi a energiei cu care soldaţii, dezbrăcaţi până la brâu, se hârjoneau sau dansau în decorul alb al unei scene acoperite de zăpadă?

Carmen, în regia lui Andrii Zholdak, la Baltiskii Dom. Dacă Teatrul Aleksandrinsk evocă excesiv puterea sfidător etalată a epocii ţariste, aici amintirea epocii sovietice e cea care supără şi îl face să se crispeze mai ales pe spectatorul străin: fiecare dintre cele două clădiri trimite, într-un mod propriu, la un regim politic, imperial sau comunist, ambele la fel de detestabile. Va trebui să intru în Teatrul Naţional din Helsinki pentru ca, în sfârşit, să nu mai încerc acest sentiment de respingere, căci teatrul acesta în stil Art Nouveau nu-şi propune să simbolizeze nimic, nu are alte veleităţi în afara celor artistice şi se mulţumeşte să se consacre doar desfătării spectatorului şi încântării produse de spectacol. Scrin deopotrivă discret şi primitor, scrin ce le procură tuturor o stare de deplină satisfacţie.

Cineva îmi spune că nu mai poate merge la teatru ca urmare, lesne de înţeles, a traumatismului suferit în perioada Sovietelor, când se dădeau mereu aceleaşi piese, iar decorurile erau recuperate şi refolosite: "mi-era silă de decorurile alea obosite, de textele alea obosite, de actorii, obosiţi şi ei, care jucau pentru nişte spectatori obosiţi". Ascultându-l, aş fi zis că-l aud pe unchiul Vania descriindu-şi propria sa viaţă la ţară. Dar n-ai cum să nu înţelegi dezgustul şi dezinteresul faţă de teatru al tânărului care era pe atunci Valeri Kislov, traducător avizat al lui Perec şi Queneau.

Spectacole cu publicul pe scenă. Sentimentul unei încrederi sporite. Suntem împreună, reuniţi, facem front comun. Solidaritate actori-spectatori, deopotrivă împărtăşită.

Conferinţe, întrebări extrem de inteligente puse mai degrabă de către studenţi decât de către profesorii lor! Vorbesc despre distribuţiile multietnice ale lui Brook în faţa unei săli monocrome, într-un oraş în care scena pare să rămână refractară la străinii pe care altminteri îi întâlneşti deseori pe stradă. În echipa de fotbal a oraşului nu e admis niciun negru. Vechi rezistenţe...

Sankt Petersburg - o Veneţie de ecran panoramic.

Sankt Petersburg - Totul aici e o copie. Până şi biserica rusă de pe malul canalului Griboedov.

Enorme limuzine albe străbat în lung şi-n lat Sankt Petersburgul mai ales la sfârşit de săptămână, locaţie imperativă pentru nunţile ce împânzesc oraşul, concentrate în special în jurul staturii lui Petru cel Mare sau la capătul podului Ermitaj. Pretutindeni, dar absolut pretutindeni vezi mirese în alb, ca în spectacolul lui Mihai Măniuţiu cu Uitarea... Una vine către mine, cu o sticlă de şampanie în mână şi, observând expresia mea surprinsă, mi-o întinde! Aceste rochii albe ale unor viitoare neveste dezamăgite te fac să te gândeşti la ceea ce italienii numesc "un caffe macchiato" ("lapte mult, cafea puţină") - spumă albă peste zaţ negru!

Elena Kuzmina mă duce să văd apartamentul lui Puşkin, apoi, pe canalul Moika, ne îndreptăm spre palatul unde ţarul Alexandru avea să fie asasinat de către cel ce va fi numit îndată după asta "Hamletul rus" şi unde Dostoievski îşi va găsi refugiul în timpul profundei depresii pricinuite de moartea mamei sale. Palat al crimei şi al doliului. Ne continuăm drumul spre cartierul lui Dostoievski, cartier cu pieţe populare, situat la mare distanţă de palatele şi de coloanele care răsar aici ca trunchiurile de palmier în deşertul african. Scriitorul locuise printre negustorii din piaţa Ovăzului ori pe malul unui canal pe care îl detestase (suntem departe de canale poetice precum Moika sau Fontanka). Şi, împreună cu Elena, descopăr rând pe rând casa bătrânei doamne asasinate, camera lui Raskolnikov şi, cincizeci de metri mai încolo, comisariatul. Elena ţine să parcurgem, pas cu pas, lungul drum ocolit pe care îl face Raskolnikov înainte de comiterea crimei (aveam să aflu de la un prieten şi care este grădina în care asasinul şi-a ascuns comoara. Se pare că Dostoievski găsise locul din întâmplare, oprindu-se să urineze!). În acest triunghi al patimei ucigaşe, ajungem şi la clădirea unde romancierul îşi avea biroul, pe care îl dorea plasat întotdeauna într-un colţ al odăii. Aici scrisese el Jucătorul, Crimă şi pedeapsă ca şi o serie de nuvele, repede, tot mai repede, cu o caligrafie ce o silea pe devotata lui soţie să-i transcrie paginile ca să le facă lizibile (celebra viteză de scriere a geniilor, din care am văzut o mostră la Lausanne, pe o pagină ieşită de sub pana lui Mozart). Şi astfel, păşind pe "micul teritoriu al marii lumi" a lui Dostoievski, i-am înţeles mai bine opţiunile: concentrare şi singurătate, acesta a fost regimul pe care şi-l impusese. Părăsim universul dostoievskian şi dăm o raită prin parcul Iusupov, "oază de verdeaţă în acest deşert de piatră care este Sankt Petersburgul", spune Elena. "Mărturisesc că îmi place, mai ales pentru că nu se mai aude zgomotul maşinilor". "Pe mine tocmai zgomotul ăsta mă încântă, căci îmi vorbeşte despre viaţa unui oraş şi despre faptul că aparţin acestui oraş", recunoaşte frumoasa Elena, originară din Karelia, o regiune calmă, greu încercată în timpul "războiului continuu" din anii 40 dintre Rusia şi Finlanda, dar devenită de atunci încoace un paradis ecologic. Sătulă de liniştea pădurilor natale, Elenei n-au cum să nu-i placă "zgomotele oraşului". După cum îi place şi să descopere cartierele scriitorilor, având drept ghid volumele acestora. "Geografia ei poetică" îşi identifică astfel reperele concrete pe întinsul întregului oraş. Explorând lumea lui Dostoievski, am făcut o călătorie chiar în inima Sankt Petersburgului.

Piaţa Palatului de Iarnă: aici s-a schimbat, în "scurtul nostru secol XX", soarta unei jumătăţi din omenire, îmi spun eu. Tot aşa cum într-o altă noapte, în faţa splendorii apuse a Luxorului, murmuram: "iată ruinele lumii". Ben Jonson rostise aceeaşi frază uitându-se la resturile fumegânde ale lui Globe Theatre, distrus într-un incendiu.

Plimbare nocturnă. Palate şi ape. Aprinse în noapte, luminile Sankt Petersburgului sunt o victorie împotriva nopţii şi exact aşa şi sunt percepute: ca dominaţie a omului asupra unui oraş care altfel ar fi rămas cufundat în întuneric. Ghidul îmi vorbeşte în rusă, eu văd palate după palate, aceste "dubluri ale Parthenonului", şi aud nume de poeţi: Puşkin, Lermontov, Blok... Acesta este Sankt Petersburgul: palate şi poeţi. Palatele se înşiruie pe cheiuri şi de-a lungul marilor bulevarde, poeţii se refugiază în cartierele izolate. Dar mai mult ca orice altceva fascinează fluviul, larg şi năvalnic, acest fluviu de doar 74 de kilometri cu totul, care străbate oraşul îndreptându-se spre vărsare, răsfirându-şi apele şi formând, cu braţele şi canalele lui, o adevărată deltă. Asemenea unei căţele, Neva îşi naşte puii pe teritoriul Sankt Petersburgului.

Admir biserici ale căror delicate clopotniţe se înalţă spre cer, înfigându-se ca nişte săgeţi în norii trecători.

Verticala autorităţii. Peste tot, de la Praga la Tbilisi, există o clădire mai impunătoare decât celelalte. Aici, clădirea impunătoare este Sfântul Isaac. Vizibilă de oriunde te-ai uita, referinţă obligatorie, reper explicit. Dacă nu e însoţită de o credinţă care să-i legitimeze autoritatea, orice clădire ce domină oraşul va fi percepută ca simbol al unei insuportabile puteri opresive. La Sankt Petersburg, Sfântul Isaac stârneşte admiraţia, dar îmi amintesc că, la Praga, Kafka era terorizat de Castelul clădit pe o colină a oraşului. Piatra proiectată pe verticală nu devine strivitoare dacă este acceptată de opinia publică; altminteri, ea se cristalizează într-o prezenţă sufocantă.

Trec graniţa în Finlanda... poliţie, acte, grilaje. "Ce-ar fi omul fără un paşaport" - fraza lui Brecht nu şi-a pierdut valabilitatea.

Întors acasă, mă uit la icoanele cumpărate în Rusia... în ele e mai mult decât artă. E "arta ca vehicul" despre care vorbea Brook apropo de Grotowski.