Andreea Răsuceanu, Bucureştiul
literar. Şase lecturi posibile ale
oraşului, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2016, 348 pag.
Noţiunea de geografie
literară, Andreea Răsuceanu
a preluat-o de la
Michel Collot, unul dintre
eseiştii contemporani
preocupaţi, în mare
vorbind, de relaţia operei
cu spaţiul. În introducerea la
Bucureştiul literar , cartea
despre care voi face câteva
însemnări, cercetătoarea noastră
se referă în mai multe rânduri
la eseistul francez, care „nu
vede nici o incompatibilitate
între geografia literară şi istoria
literară”.
În acest spirit procedează şi Andreea
Răsuceanu, care realizează, privitor
la Bucureşti, o „confruntare a geografiei
ficţionale cu cea concretă”, considerând
că „fiecare element de pe harta oraşului
are un rol în economia spaţiului şi
o valoare simbolică”.
Dar să vedem mai de aproape
materia acestei noi cărţi despre
Bucureşti, alcătuită de autoare
prin convocarea în pagini a mai multor
scriitori români contemporani, scriitori
ataşaţi, prin creaţia lor, în diferite
chipuri, de marele oraş românesc.
Andreea Răsuceanu le comentează
scrierile de inspiraţie bucureşteană,
episoadele existenţiale legate de
Bucureşti, dându-le prilejul de a
vorbi şi ei înşişi despre acestea,
luându-le fiecăruia un interviu. Este
vorba de şase scriitori cam din aceeaşi
generaţie, iar aceştia sunt : Mircea
Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu,
Stelian Tănase, Simona Sora, Filip
Florian, Ioana Pârvulescu. Nu toţi
şase sunt bucureşteni de baştină
(Gabriela Adameşteanu s-a născut
la Târgu Ocna şi a făcut liceul la
Piteşti, Ioana Pârvulescu este
braşoveancă), dar toţi şi-au proiectat
cele mai multe scrieri în spaţii
bucureştene, fie evocând Bucureştiul
actual, fie pe cel istoric (din secolul
XIX mai ales).
Ar fi fost de amintit, dar Andreea
Răsuceanu nu o face în cartea sa,
că scriitorii bucureşteni de azi au
precursori de variate calibre, de la
Anton Pann şi Nicolae Filimon la I.L.
Caragiale, desigur, la Matei Caragiale,
la Camil Petrescu, G. M. Zamfirescu,
I. Peltz, până la mai apropiaţii de noi
Eugen Barbu sau Teodor Mazilu. Unii
scriitori au socotit Bucureştiul „oraşul
prăbuşirilor” (Octav Dessila) sau, mai
rău, „capitala care ucide” (Cezar
Petrescu). Alţii l-au idealizat (reporterii
frenetici din evul socialist).
Cartea reface trasee presărate
de repere care vorbesc despre gustul
şi mai ales despre răul gust al diferitelor
epoci, despre acele „clădiri-simbol”
de felul Casei Scânteii, adusă în
discuţie de Gabriela Adameşteanu
şi de Stelian Tănase, ori al Casei
Poporului care îl oripilează pe Mircea
Cărtărescu. Autoarea studiului distinge
de altfel multiplele perspective din
care văd Bucureştiul scriitorii de
astăzi, tot atâtea feluri de a trăi
într-o ambianţă pe care o răsfrânge,
într-o măsură sau alta, şi scrisul lor.
Perspectiva Gabrielei Adameşteanu
e mai deschisă către perceperea
imediat realistă, înregistrând „imaginile
dezolante ale şantierelor perpetue,
ale blocurilor gri, cozilor interminabile
şi autobuzelor supraîncărcate”. La
Mircea Cărtărescu acestea devin
„teatrul întunecat, absurd, burlesc
al unei lumi în dezintegrare...” Pentru
Gabriela Adameşteanu, prozatoare
obiectivă, astfel zicând, Bucureştiul
cum arată azi e un „cadru al
evenimentelor, amplu reconstituit”,
în timp ce pentru „subiectivul”
Cărtărescu e „un oraş construit în
imaginaţie, suprapus peste cel real”.
Romanul Orbitor al acestuia este „un
mare poem trist”.
Bucureştiul literar, aceasta e temacheie
a cărţii despre care vorbim,
enunţată din titlu, cu numeroase
raportări la cariere de scriitori, la
publicaţii, la edituri, la spectacole,
toate legate de marele oraş, de istoria
lui deloc monotonă. Şi totuşi, nu
numai literar este Bucureştiul Andreei
Răsuceanu, ci unul înfăţişat sub încă
multe aspecte. Nici nu se putea altfel.
Diferitele instituţii au funcţionat în
interdependenţă, personalităţile s-au
confruntat pe variate fronturi,
viaţa oraşului şi-a schimbat mereu
cursul, înfăţişările, potrivit determinărilor
istorico-sociale. Şi totuşi s-a putut
vorbi, se poate vorbi şi azi, de permanenţe
în viaţa oraşului, de forme care nu
au pierit şi nu pier, fie şi numai
prin faptul că formează obiectul
reconstituirilor literare. „Gubernia
Mătăsari”, astfel cum îşi reprezintă
unul din vechile cartiere Stelian
Tănase, Gara de Est evocată de Gabriela
Adameşteanu, „spiritul oborean”
reconstituit de Mircea Cărtărescu,
Hotelul Universal al Simonei Sora,
Lipscanii şi Târgul Moşilor, astfel
cum îi apar lui Filip Florian, cele două
feţe ale Bucureştiului, din secolul
XIX şi din secolul XXI, restituite de
Ioana Pârvulescu, toate acestea aduc
în pagini spiritul unei lumi pe care
cartea Andreei Răsuceanu o
reînsufleţeşte. O face în termenii
exactităţii istorice şi cu mult farmec.
