E vorba de geografia
sadoveniană, căreia
autorul i-a hotărît un
rol primordial încă de
la primele lui scrieri.
Nici un alt prozator
român n-a reeditat
pînă acum performanţa.
În acea jumătate de secol în care
Sadoveanu şi-a scris romanele istorice,
realitatea României a suferit schimbări
dramatice, imposibil de imaginat în
secolele precedente. Între 1904 şi
1952, între Şoimii şi Nicoară Potcoavă,
măririle şi decăderile s-au succedat
cu o viteză apocaliptică: de la o belle
époque prelungită, ce ar fi trebuit
să dureze veşnic, la catastrofa Primului
Război Mondial; de la agitaţia tot
mai otrăvită a anilor ’30, la cel de
al Doilea Război Mondial şi la ocuparea
străină a ţării. Dacă scrisese Şoimii
în tihna unui orizont provincial,
într-un tîrguşor moldovenesc adormit,
Sadoveanu avea să scrie Nicoară
Potcoavă într-o ţară tîrîtă cu forţa
spre o istorie catastrofală, ţară aflată
la marginea Imperiului Roşu.
Aria în care şi-a fixat Sadoveanu
acţiunea romanelor sale istorice a
rămas aceeaşi, de-a lungul întregii
Saga medievale de fantezie, pe care
autorul şi-a propus să o desfăşoare:
e Moldova istorică, rareori întretăiată
de incursiuni în Bizanţ, Grecia ori
Ţarigrad. Punctele fixe ale frămîntărilor
trăite de locuitorii Moldovei din diferite
epoci (domnia lui Ştefan cel Mare,
mijlocul secolului al XVI-lea şi
Ioan-Vodă cel Cumplit, domnia lui
Ştefan Tomşa, vremea Ducăi-Vodă)
le reprezintă mai ales mănăstirile
(Rîşca, Horaiţa, Agapia, Neamţ),
tîrgurile mai mult amintite decît
descrise (Hîrlău, Roman, Huşi), oraşele
domneşti Suceava şi Iaşi, rîurile
Moldova, Siret, Prut, Nistru, pînă
la frontiera sudică reprezentată de
Galaţi şi de Dunăre. În decor etern
se petrec mereu alte drame, condiţionate
parcă de o geografie impasibilă.
Această geografie i-a permis lui
Sadoveanu să imagineze punctele
decisive ale naraţiunilor sale reprezentînd
de astă dată o geografie personală:
e vorba de hanuri şi locuri de popas,
unde se întîlneşte o umanitate
călătoare de diferite vîrste, origini
şi caractere, unde încep să se închege
povestirile. Aceste locuri de întîlnire
se definesc, geografic, cu precizie
doar aparentă; aflăm cît de departe
e apa Moldovei, cît timp îţi trebuie
ca să ajungi pînă în tîrgul Romanului,
la ce distanţă se află drumul mare
spre Suceava; detaliile ascund însă
o indeterminare voită. Fără ca cititorul
să-şi dea seama, e condus într-o
lume paralelă pe de-a întregul
inventată: detaliile geografice au
servit drept trapă pentru pătrunderea
într-o altă ordine a lucrurilor.
Peisajul cunoscut şi verificabil
sugerează, mai ales în naraţiunile
istorice, povestirea unor fapte
petrecute aievea, prilej unic pentru
prozatorul moldovean de a inventa
cu delicii întîmplări insolite, uneori
de-a dreptul fantastice, înscenate
însă într-un decor familiar.
Fără îndoială că mulţi romancieri
de primă mînă din secolele XIX şi
XX au acoperit geografia cunoscută
cu fantezia lor debordantă, lăsînd
impresia că evenimentele s-au petrecut
cu adevărat la anul cutare, în oraşul
X din provincia Y; la Sadoveanu
frapează însă consecvenţa remarcabilă
a geografiei proprii, atent conservată
de la un roman la altul; ba chiar şi
de la un secol la altul. Într-una dintre
primele povestiri istorice reuşite,
Vremuri de bejenie (1907), naraţiune
intenţionat vagă şi abstractă, ce s-ar
fi putut petrece oriunde şi oricînd
într-o Moldovă medievală nenorocită,
periodic pustiită de năvăliri, drumul
eroului principal parcurge traseul
precis de la frontiera poloneză spre
Sud, trecînd prin sate şi pe la
curţi boiereşti cu nume de fantezie,
potrivite însă cu fonetica locului.
Este acelaşi drum pe care îl va
străbate, peste o sută şi ceva de ani,
abatele De Marenne însoţit de
beizadeaua Alecu Ruset în Zodia
Cancerului, îndreptîndu-se apoi
spre Iaşi, la curtea Ducăi-Vodă.
În triunghiul mărginit de Hîrlău,
Iaşi şi Roman, se află hanul lui
Goraşcu Haramin, punct de plecare
în Nicoară Potcoavă. Repetarea
întocmai, de la roman la roman, a
unei geografii exacte oferă cititorului
un supliment de încredere, senzaţia
că se află în ţară cunoscută, în
continuarea unei poveşti începute
în romanul precedent, cu speranţa
că povestea va dura la infinit.
Pentru naraţiunile sadoveniene
terminate, majoritatea, în chip tragic
(Vremuri de bejenie, Neamul Şoimăreştilor,
Zodia Cancerului, Nicoară Potcoavă),
decorul geografic imuabil desenează
o modulare a destinului şi e pînă la
urmă o consolare.
