Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Geo Dumitrescu de Alex. Ştefănescu


Un contestatar cu costum şi cravată

Versurile lui Geo Dumitrescu, chiar şi cele mai puţin inspirate, se citesc cu interes. Poetul se dovedeşte a fi un seducător inteligent al cititorului, căruia, dacă nu reuşeşte să-i provoace emoţii, îi trezeşte curiozitatea intelectuală. El izbuteşte să capteze atenţia printr-o anumită demnitate a cuvântului, care mai putea fi întâlnită numai la Marin Preda. Geo Dumitrescu nu transformă cuvintele în focuri de artificii, nu le risipeşte orgiastic, ci le păstrează intact autoritatea pe care o au în dicţionar. El se exprimă clar, analitic, ca şi cum ar ţine un discurs. În loc să-l epateze pe burghez, îl cucereşte prin seriozitate şi distincţie chiar în momentul săvârşirii actelor de teribilism. Este - s-ar putea spune - un contestatar îmbrăcat cu costum şi cravată. Un teoretician stilat al libertăţii de a trage cu puşca.

Cele mai cuceritoare poeme ale lui Geo Dumitrescu rămân cele scrise la douăzeci de ani. Dezinvoltura pe care poetul o avea atunci s-a pierdut pe parcurs, chiar dacă el a mai încercat de câteva ori să o reconstituie. Nu se poate reconstitui o stare de graţie.

La douăzeci de ani, Geo Dumitrescu nu ţine seama de cenzură, de aşteptările criticilor literari, de răspunderea pe care o are ca lider al "generaţiei războiului". El face, în deplină libertate, o critică a poeziei, pentru că aceasta este în esenţă poezia lui, o critică a poeziei:

"Acum pictez un tablou mare:/ vreau să-mi fac un autoportret./ Aici o să desenez inima - o gămălie de chibrit,/ aici, creierul - un aparat sacru şi concret.// Undeva vor fi neapărat nasul şi gura,/ n-are nici un sens să omit ochii - două semne de întrebare,/ aici în colţ o să-mi pictez gândurile - / o claie informă de rufe murdare.// Pieptul - o oglindă cu poleiul zgâriat -/ va lăsa să se vadă interiorul/ (cu totul neinteresant, în definitiv),/ sus, sprâncenele îşi vor schiţa zborul." (Portret).

Ce critică poetul? Critică emfaza poeziei, stilul sentenţios, tendinţa de a înnobila mecanic existenţa. Să nu uităm că în deceniul patru, pe care tocmai îl traversase, poezia românească se poetizase la maximum, devenise cu totul şi cu totul altceva decât proza. Geo Dumitrescu ia distanţă faţă de această modă. De fapt, ia distanţă faţă de orice modă. (Aşa se şi explică de ce poezia sa nu se demodează odată cu trecerea anilor, ajungând să se combine congruent până şi cu poezia optzecistă.) Enunţurilor lapidare şi solemne tânărul poet le opune explicaţii intenţionat prozaice. Iraţionalităţii îi opune logica. Dar aceasta nu înseamnă că renunţă la poezie. Din negarea competentă a unui mod a exprima elanul liric rezultă un fel de electricitate care exprimă tot un elan liric. Geo Dumitrescu are mai mult spirit critic decât talent şi, în consecinţă, îşi foloseşte spiritul critic pentru a face poezie.


Profesionalismul simulării

Intrat în dizgraţie la scurtă vreme după instaurarea regimului comunist şi obligat de împrejurări să nu publice nimic aproape douăzeci de ani, Geo Dumitrescu ni se înfăţişează destul de mult schimbat în deceniul şapte, când revine în viaţa literară. Exploatându-şi experienţa pe care o are în practicarea poeziei discursive, el se străduieşte acum să scrie texte asemănătoare cu discursurile rostite în şedinţele "de partid":

"Şi-apoi,/ unde sunt inovaţiile noastre, tehnica nouă,/ metodele îndrăzneţe, înaintate?.../ Dar vastele noastre resurse interne,/ resurse uitate?:/ nopţile pierdute în somnul adânc al veacurilor,/ în drumul nesfârşit al istoriei,/ nopţile ucise în lungii ani de robie,/ în lungii ani pierduţi, ai războaielor,/ sfintele nopţi de veghe/ la căpătâiul răniţilor, bolnavilor, pruncilor,/ sfintele nopţi de sânge şi speranţă,/ nopţile zăbrelite ale puşcăriilor,/ toate nopţile netrăite, strivite, interzise,/ ale omenirii,/ nopţile cu dinţii încleştaţi,/ frânte pe roată, împuşcate.../ Toate ne aparţin, pe bună dreptate -/ să le-adunăm cu grijă, migălos,/ să le topim în furnalele călimărilor/ şi să-ngrăşăm cu amintirea lor fecundă/ pământul nopţilor noastre de azi" (Problema spinoasă a nopţilor).

Tehnologia de fabricare a versurilor mobilizatoare este bine pusă la punct, de un autor inteligent, dar rezultatul dezamăgeşte. Poemele sunt acum neconvingătoare.

Critic lucid al poeziei, Geo Dumitrescu reuşeşte totuşi până la urmă, cu multă răbdare, să pună la punct mecanismul care provoacă emoţii. La maturitate, el nu mai are acel firesc al blazării pe care îl avea în tinereţe, ajungând să cultive, la extrema cealaltă a registrului liric, un patetism artificial, aparent incompatibil cu temperamentul său. Dar acest patetism artificial impune respect prin ceea ce s-ar putea numi profesionalismul simulării şi, mai ales, prin eficienţa estetică. Poemul Inscripţie pe piatra de hotar, de pildă, a ajuns un fel de şlagăr al poeziei româneşti postbelice şi a făcut de multe ori să curgă câte o lacrimă pe obrajii unor cititori - sau ascultători - sentimentali:

"Slav aş fi fost, de nu eram latin,/ latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac -/ dar a ieşit aşa: să fiu român,/ şi eu cu soarta asta mă împac!// mi-au dat şi alţii sânge şi cuvinte -/ nisipuri galbene trecură-n zbor,/ purtate-n vântul Asiei fierbinte,/ să-ngraşe primitorul meu ogor.// Şi din Apus, din Miazăzi, veniră/ umane pulberi, umbre şi lumini,/ cu bine şi cu rău mă vremuiră -/ Pe toate le-am sorbit în rădăcini!// Şi nu-i nimic străin - a'mele-s toate,/ dator nu sunt: plătit-am cu prisos! -/ că tot plătind uitucilor la rate,/ cuţitul mi-ajunsese pân-la os.../ Dar am rămas aşa cum scrie-n carte -/ priviţi-mă şi-o să vedeţi uşor/ că nu-s asemeni nimănui în parte,/ deşi,-ntr-un fel, vă semăn tuturor."

Geo Dumitrescu şi-a făcut cu seriozitate datoria faţă de literatura română, ca un om de onoare. Chiar şi astăzi, când nu mai scrie aproape nimic - sau, mai exact, când nu mai publică aproape nimic - , reuşeşte, prin simpla lui prezenţă, să-i oblige pe scriitori să aibă o anumită ţinută în viaţa literară. Solitar, sceptic, spectator "ca la teatru" a tot ceea ce se întâmplă în spaţiul public, el ne intimidează chiar şi când tace.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara