Imagine de o frumuseţe nebună, cu un cal parcurgînd, imperturbabil, bulevardul înţesat de maşini: fără a perturba sensurile. în cunoştinţă de sensuri, cum ar veni.
Genii autentice/ genii de faţadă. Greu de făcut distincţie. într-o zonă atît de înşelătoare. Dacă îl avem în vedere pe Eminescu, nu ştim unde să-l situăm. Om de lume, întrucîtva, îşi joacă histrionic geniul pentru uzul anturajului monden de la ieşeanul Pogor, într-o fază stenică a vieţii, opusă celeilalte, bucureşteană, marcată clinic de nefericire. Nefericirea geniului autentic.
Urmuz? Genialitate postumă indiscutabilă, decurgînd însă din bluful livrat, cu premeditare, unui anturaj ce-şi dorea bluful.
Modernismul european - şocant la apariţie, benign în posteritate - pleacă de la rebarbative farse vitriniere, în epatarea micilor burghezi, pentru a se plasa, definitiv, într-o definitivă istorie a artei. Atît de permisivă. Atît de obişnuită cu insolitul.
Cine e geniu autentic: Picasso sau Dali? Amîndoi - histrioni de rasă, amîndoi - novatori autentici, stau, egali, pe acelaşi palier.
Brâncuşi, geniu?
De ce nu...
Brumaru se mişcă deja genial. Mersul lui pe trotuar, indescriptibil este altceva. îl puteam invita, cîndva, în cealaltă lume, la Găina mortă - Rotiserie, în Spiridonie, şi-i puteam spune orice. îmi putea spune orice. Gata.
Zi cu telefoane. Multe. Din oră în oră. E un domn pilot - aşa se recomandă: Sînt pilotul care v-a fost, în '95, în atelier. Aha. Nu-mi aduc aminte. Sînt din satul Răcăciuni şi vreau să vă văd. Pentru autograf. Aha. Ne dăm întîlnire - cum procedez de obicei cu piloţii - pe statuia lui Cuza. Ne vedem pe statuia lui Cuza, zic. Perfect, zice pilotul din satul Răcăciuni. Ne strîngem mîna şi trecem la treabă: nu e doar un autograf; scoate dintr-o geantă, ca o paraşută, trei albume de-ale mele; aproape uitate. Să-i fac o dedicaţie pe unul din ele, nu? Pilotul, imperativ, îmi cere să-mi pun semnătura pe toate reproducerile celor trei albume, încerc să refuz soluţia, dar pilotul, fostul pilot (cu o mie de de zboruri la activ, başca cele o sută de paraşutări) îmi forţează mîna cu pixul. Semnez. îmi mai trag sufletul, întrebîndu-l, aşa, cu ce ocazie la Iaşi. Zice: Copilul soţiei - copilul are 40 de ani! - copilul deci este acum la Recuperare, se simte bine, leşină din cînd în cînd, dar se simte bine; doctorii spun că nu are nimic. Aha. în altă pauză de semnături, pilotul din satul Răcăciuni îmi detaliază nebunia lui Armstrong, provocată de un scîrţ al navei ivit înainte de-a aseleniza. Aha. Ajung la ultima semnătură. Prefer să-i mulţumesc eu pilotului din satul Răcăciuni. Nu. îmi strînge mîna semnatară şi mă sărută după ureche. Aha.
Eminentul psihiatru Romanescu - pentru mine, Ticu - apare de după Select şi începe să se caute prin buzunarele elegantului său raglan: doreşte să-mi ofere un brandy, dator, zice el, încă de cînd mă retrăsesem - întru refacere - în pavilionul magistrului Brânzei. Văzînd că nu găseşte nimic în elegantele-i buzunare, încep să mă caut într-ale mele. La fel de elegante. Scena se prelungeşte aproape psihiatric. Ne strîngem mîna şi ne dorim revedere grabnică.
Bogdan Creţu îşi autocomentează imprevizibilul său rîs - cam tralala, zice el - declanşat în varii momente. Aş vrea să-mi dea şi mie reţeta. I-o plătesc (Compensat, evident).
Dacă Dali se numeşte, singur, geniu, Călinescu - deşi e şi el - n-ar face-o. Poza lui - perorînd transfigurat între studenţii extaziaţi - numeşte, ea, singură, postura-i de geniu.
Marele flocos Beju - însetat - intră, nepermis, în bucătărie, şi revine, demonstrativ, pe hol. Dacă manevra n-a prins, o repetă. îi dau apă. Cerîndu-i scuze.
