Viktor Pelevin, cunoscut deja cititorilor români pentru un roman precum Mitraliera de lut (Curtea Veche Publishing, 2006), şi-a dobândit de-a lungul anilor reputaţia de critic acid al realităţilor Rusiei postsovietice.
Romanul de faţă, într-o excelentă traducere semnată de Luana Schidu, consolidează din plin această postură a romancierului care priveşte din umbră, cu ochi hâtru şi lucid o lume ale cărei mecanisme le descompune cu precizie de chirurg.
Romanul îl are în centru pe Vavilen Tatarski, un tânăr plin de idei şi iniţiative care ajunge să lucreze în mediul publicitar. În jurul lui gravitează numeroase personaje, care altminteri nu interacţionează în niciun fel, singurul punct comun fiind chiar protagonistul. Fie că sunt prieteni din copilărie (Andrei Ghireev), fie că e vorba de câte un guru al advertisingului (Morkovin), personajele joacă numai roluri episodice, contribuind fiecare în felul lui la evoluţia lui Tatarski, ca într-un basm (postmodern) în care avem de-a face cu o iniţiere. Dacă la toate acestea adăugăm mult ezoterism mesopotamiam (a se reciti, cu nespuse delicii, capitolul Cele trei ghicitori ale lui Iştar), învăţături budiste, şi multe, foarte multe substanţe şi produse cu efect halucinogen, rezultă o naraţiune a cărei aparentă incoerenţă ascunde de fapt numeroase chei de lectură şi maniere de interpretare. De la bun început cititorul va fi conştient că are în faţa ochilor o farsă (în genul renghiului jucat de Umberto Eco în Pendulul lui Foucault), dar una extrem de abil pusă în scenă, cu nenumărate jocuri de cuvinte. Memorabile sunt mai cu seamă acelea născocite de Tatarski drept sloganuri publicitare.
Miza cărţii trebuie căutată însă dincolo de poveste, şi constă întro satiră fără margini a societăţii de consum. Avem în faţa ochilor o lume a brandurilor şi a sloganelor care are drept unic scop convingerea consumatorului că orice cheltuială e binevenită şi necesară şi că produsele de tot felul îi vor aduce profunde mulţumiri sufleteşti. În caz că s-ar întreba cineva de unde vine numele romanului, răspunsul trebuie căutat aici – Generation P este generaţia publicităţii, a Pepsi-ului. O generaţie fanatizată de consum întocmai la fel cum generaţiile anterioare de ruşi erau fanatizate de regimul comunist şi de liderii acestuia.
Pelevin descrie cu umor şi mijloacele de smintire a maselor, între care un loc de frunte îl ocupă televiziunea, inventând chiar ironice denumiri ştiinţifice pentru o specie care în engleză se cheamă couch potato – homo zapiens. Iată un scurt fragment din învăţăturile lui Buddha (sic!), care ajunge la urechile lui Vavilen Tatarski prin intermediul jucăuşului spirit al lui Che Guevara (sic!, din nou): „Fenomenul este similar posedării de către un spirit; diferenţa constă în aceea că în acest caz spiritul nu există, ci există doar simptomele posedării. Acest spirit este virtual, dar în momentul în care telespectatorul permite echipei de filmare să îi deplaseze atenţia după cum doreşte de la un subiect la altul, este ca şi cum s-ar transforma în el; spiritul, care nu există cu adevărat, îl posedă pe el şi pe alte câteva milioane de telespectatori.“ (p. 99)
Viktor Pelevin nu scrie facil, dar pentru asta nu apelează nici la cuvinte complicate, nici la ample construcţii epice. Greutatea (şi valoarea) romanului său se nasc din frazele cu multiple înţelesuri, din asocierile neaşteptate cu care se joacă, dintr-o amplă reţea intertextuală în care sunt prinse forme de artă şi referinţe culturale vaste. Numai într-un astfel de text, de un sarcasm intens şi inteligent, pot sta laolaltă cât se poate de firesc civilizaţia sumeriană, convingerile zen, Rage Against the Machine, structurile kaghebiste sau ţigările Parliament. Generation P este o carte-avertisment foarte bine scrisă, oglindă fidelă plasată în faţa societăţii contemporane obsedate de consum.