ăntr-un moment al nerecunoştinţei aproape generalizate faţă de precursori, al dezlănţuirii unui rasism al vârstei de o vehemenţă fără precedent în istoria culturii române, Marius Sala publică o carte de portrete ale celor care au contribuit la formarea sa, începând de la bunicul din partea tatălui, Vasile Sala, "preot şi învăţător, figură legendară a Bihorului" şi continuând cu Mioara Avram, Grigore Brâncuş, Eugeniu Coşeriu, Ion Coteanu, Alexandru Graur, Valeria Guţu Romalo, Theodor Hristea, Iorgu Iordan, Alf Lombard, Gheorghe Mihăilă, Emil Petrovici, Alexandru Rosetti, Tudor Vianu şi mulţi alţii. În marea lor majoritate aceste personaje fac parte din lumea lingvisticii, domeniu în care Marius Sala s-a afirmat în mod strălucit, dezlegând complicate probleme ale dialectologiei, toponimiei, antroponimiei şi, mai ales, ale lingvisticii romanice. Nu lipsesc însă nici alţi intelectuali de elită, Eugen Simion de exemplu, coleg cu Marius Sala la Academia Română. Pe de altă parte, se observă că nu este vorba numai de înaintaşi, ci şi de oameni din aceeaşi generaţie sau chiar mai tineri, pe care autorul cărţii îi consideră ca făcând parte din biografia sa. Cert este că toţi sunt trataţi cu căldură sufletească şi gratitudine, dar şi cu spirit critic, ceea ce înseamnă cu atenţie. Marius Sala nu este convenţional cu semenii săi nici în cele mai convenţionale împrejurări, cum ar fi aniversările. Cartea sa reprezintă o lecţie de moralitate, putând contribui la iniţierea tinerilor de azi în ritualul recunoaşterii meritelor precursorilor şi contemporanilor (practicat în toate ţările civilizate).

Volumul are însă nu numai o valoare pedagogică, ci şi una documentară, astfel încât ar trebui să şi-l procure toţi cei interesaţi de istoria culturii noastre. Aproape în fiecare portret întâlnim informaţii noi sau prea puţin cunoscute care completează imaginea pe care o avem despre anumite personalităţi şi acţiunea lor culturală. Iată, ca exemplu, un fragment despre Alf Lombard:

"A publicat în Suedia numeroase articole despre România, atât în presă, cât şi în enciclopediile apărute acolo. Ştia tot ce se-ntâmpla în România. Ştia şi că există cenzură; într-o scrisoare îmi spunea: Cenzura voastră poştală e condusă de un personal incompetent (sper că vor citi aceste rânduri)... Telefonaţi deci la cenzură şi cereţi-le să facă ceea ce au făcut prima dată (adică să lase să treacă o carte). Relatându-i lui Al. Rosetti observaţia lui Alf Lombard, acesta a ridicat ochii spre cer şi a exclamat: Il est complčtement fou. Îmi amintesc cât de mult a suferit pentru România, în toamna lui 1965, când prietenul lui, Rosetti, îi sugerase să-l propună pe Tudor Arghezi la Premiul Nobel (avea acest drept, ca membru al Academiei Regale Suedeze). I-a explicat că n-are şanse, fiindcă Arghezi nu era tradus în suedeză sau în multe limbi de circulaţie internaţională. Era îndrăgostit de Marea Neagră (a şi creat un cuvânt francez: négro-marin). În 1967, înainte de a pleca spre casă, face la 3 dimineaţa o baie de adio într-o Mare Neagră pe care n-am văzut-o aşa neagră niciodată."

Sau iată informaţii în legătură cu Eugeniu Coşeriu:

"Am avut plăcerea să mă întâlnesc cu el în 1965, când am fost trimis cu o bursă la Grenoble împreună cu V. Şuteu şi P. Neiescu. Am asistat timp de trei zile la un adevărat festival Coşeriu: vorbea cu o forţă care ne copleşea, şi dimineaţa, şi după-masa, cu mici pauze, la două ore, pentru a bea o cafea sau o apă tonică. Subiectele, teme de lingvistică generală, erau variate. Profesorul R. Gsell, cel care îl invitase şi la care eram arondaţi şi noi, cei trei bursieri români, îl urmărea cu nesaţ şi ne făcea gesturi admirative. Unda dintre cele mai extraordinare experienţe Ťbarbieneť ale mele a fost plăcerea cu care ne recita:

La râpa Uvedenrode
Ce multe gasteropode!
Suprasexuale
Supramuzicale...

Recita cu aceeaşi dezinvoltură şi pasiune şi din alţi poeţi români şi, ceea ce ne-a surprins în mod deosebit, pasaje întregi din proza lui Mihail Sadoveanu."

Cartea are deci o valoare educativă, una documentară, dar are şi una literară (mai rar întâlnită în cărţile unor lingvişti). Ca portretist, Marius Sala se remarcă prin spirit de observaţie, vivacitate, intuiţie psihologică, simţ al pitorescului. Indeosebi în paginile consacrate mentorilor săi, Iorgu Iordan şi Al. Rosetti (publicate întâi în România literară, spre norocul nostru şi al cititorilor noştri!), aceste aptitudini sunt excepţional puse în valoare, contribuind la realizarea unor portrete expresive, de neuitat. Iorgu Iordan pare filmat de un cineast din şcoala lui Ingmar Bergman:

"L-am văzut pentru prima data pe Iorgu Iordan în Piaţa Kogălniceanu, într-o seară caldă de toamnă, în 1951. Aşteptam să mă întâlnesc cu o prietenă ce stătea la căminul studenţesc de la ICEF, când l-am zărit ieşind de la cunoscuta cofetărie din Piaţa Kogălniceanu cu un carton de prăjituri. Era în cămaşă galbenă, cu mâneci scurte, cu pantaloni din stofă subţire şi cu sandale. Nu ştiam că acel domn înalt şi drept avea 63 de ani şi nici că va fi profesorul meu toată viaţa.

Adevărata întâlnire a avut loc în anul al II-lea, când urmam cursul de limbă română contemporană, în amfiteatrul Odobescu. Era de o punctualitate proverbia­lă. Avea un mic creion, de vreo 5 cm, pus pe ceasul său de aur, cu care se juca în timp ce citea cursul. Niciodată nu s-a corectat în cursul lecturii. Era totul calculat, rareori se întâmpla să zăbovească şi în timpul pauzei.

Cel mai mult m-a impresionat că, în timpul viscolului din februarie '54, într-o zi de marţi, pe când eu stăteam la biblioteca de lingvistică de la etajul I, vizavi de catedra de limba română, i-am auzit paşii de neconfundat pe coridor. Am ieşit să văd dacă nu mă înşelam: era el, cu paltonul lui cu guler de blană şi cu căciulă asortată, dar plin de zăpadă, chiar dacă, grijuliu, începuse să se scuture. Sprâncenele şi mustaţa aveau zăpadă îngheţată. La vederea mea, m-a întrebat în graiul său moldovenesc: Se cau, dom'le, ais?. Cu o mică obrăznicie, am răspuns: Ca dumneavoastră, la datorie!".

La fel de plastic şi emoţionant este portretul lui Al. Rosetti (le las cititorilor plăcerea să-l descopere, deşi cartea este, din nefericire, greu de găsit în librării). Marius Sala aduce în prim-plan şi face să se perinde prin faţa noastră o generaţie care şi-ar merita supranumele de "generaţia inspirată". El însuşi este un reprezentant al acestei admirabile generaţii, care a îmbogăţit substanţial cultura română şi care a avut şi păstrează încă şi azi un cult al precursorilor, în tradiţia spiritului umanist.